Amestecand de-a valma membri ai opozitiei de la Chisinau cu exponenti pro-rusi de expresie romana, provocatorul SIS incearca sa dea doua lovituri deodata. Legitimarea unor agenti pro-rusi cu nume romanesti, ca exponenti ai romanismului la Chisinau si acuzarea opozitiei reale antirusesti ca lucreaza pentru statul roman si ia bani de la Romania. Prezentandu-se ca fost agent al Serviciului  de Informatii Externe de la Bucuresti, Mihai Contiu, sustine, intr-o o scrisoare deschisa adresata presedintelui Basescu si premierului Tariceanu, ca serviciile secrete romanesti dezinformeaza conducerea Romaniei cu privire la adevarata stare de spirit din Basarabia.
Utilizand tehnica binecunoscuta de dezinformare in care se amesteca fragmente de adevar cu minciuni, Contiu incearca sa intareasca pozitia antiromaneasca a lui Voronin, tot mai contestata de basarabeni si care a inceput sa fie reliefata in sondaje intr-un mod dramatic atat pentru partidul communist cat si pentru presedintele de la Chisinau.
Sigur o parte a celor scrise de Contiu sunt adevarate, managementul defectuos al Ambasadei aducand numeroase prejudicii de imagine Bucurestiului, ca si desele incercari ale unor idivizi fosti sau actuali ofiteri  din servicii  care incearca dezinformarea autoritatilor romane in scopuri personale sau de grup. Acest lucru insa nu este relevant in textul lui Contiu. Faptul ca Romania si mult mai putin decat Rusia, sprijina presa si cultura romaneasca de la Chisinau este un lucru normal si cunoscut. Faptul ca o parte a acestui ajutor este deturnat este iarasi un lucru cunoscut inca din 2005. Faptul ca el scrie din perspective de editorialist la Moldova Suverana, ziarul de casa al lui Voronin, da adevaratul sens al demersului lui Contiu Si acest lucru il descalifica. Ca om si ca roman.

Scrisoare deschisa domnilor Traian Basescu, presedintele Romaniei, si prim-ministrului Calin Popescu Tariceanu

Cind cineva isi tradeaza tara se numeste tradator, dar, excelentele voastre, ce sintagma, apelativ sau definitie putem formula atunci cind tara isi tradeaza un cetatean loial? In cazul meu, Mihai Contiu, cetatean roman, rezident in R. Moldova, fost agent de informatii (asociat) al Serviciului de Informatii Externe al Romaniei pentru R. Moldova, incepind cu anul 1988, lucrurile au capatat o turnura specifica cinismului caracteristic fostei securitati ceausiste. Despre ce este vorba? Am actionat pe teritoriul R. Moldova ca agent de informatii cu privire la evaluarea unor stari de lucruri de aici - psiho-sociale, optional-identitare, de evaluare a propagandismului pro-romanesc si, in mod special, in zona criminalistica, cea care a fost si este de natura sa pericliteze siguranta sociala si politica a Moldovei, Romaniei si Europei. In urma cu doi ani, gratie unor performante, diagnostice si previziuni reale care mi-au performat cariera de agent de informatii roman, am fost disputat/revendicat de catre biroul de informatii externe de la linie (asa se numeste in termeni de specialitate), este vorba de cei care se ocupa de informatiile si contrainformatiile externe sub acoperirea ambasadelor Romaniei din exterior. Fiind sigur ca se doreste desconspirarea mea de catre ofiterii romani de la Ambasada romana de la Chisinau, mi-am inregistrat pe banda audio banuielile mele in prezenta unui colonel al Serviciilor de Informatii Externe (SIE) ale Romaniei. Motivatia banuielilor: prin informatiile pe care le-am furnizat, am decriptat o serie de rapoarte false ale serviciilor secrete de la linie privind realitatile de aici sub toate aspectele - spalari de bani romanesti in R. Moldova, mafia pasapoartelor romanesti pentru moldoveni in care au fost implicati inalti functionari romani, finantarile inutile ale unor publicatii, sprijinul politic si propagandistic acordat unor subiecti ca Iurie Rosca, Valeriu Matei, Mircea Snegur, Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Valeriu Saharneanu, Constantin Tanase, Val Butnaru, Alexandru Bantos si multi altii, dar, mai ales, mafia transfrontaliera. Am fost transferat, in urma unor presiuni mai mult decit suspecte, la linie, asta in pofida nemultumirilor unor mari specialisti romani ai Serviciului de Informatii Externe, profesionisti care au fost nevoiti sa se supuna unor directive de la cel mai inalt nivel al statului. Misiunea mea, cea anuntata de catre noul sef de la linie, era sa ma ocup exclusiv de elementul criminal transnational, in nici un caz cel politic. Spre mirarea mea, prea rapida in raport cu ce intuisem deja, mi s-a cerut sa ma infiltrez in anturajul presedintelui Vladimir Voronin, fapt inacceptabil pentru mine intrucit eram si sunt specialist (amator) in prognoze si identificari de potentiale riscuri. N-am dorit sa fac spionaj politic si pentru ca, sfatuit fiind de un as al spionajului romanesc, am stiut ca sunt pasibil de a fi anchetat penal si condamnat de statul pe teritoriul caruia actionez pentru ca, spre deosebire de ofiterii de la linie, nu aveam acoperire diplomatica. Trecerea mea pe linie moarta, in urma cu vreo doi ani, a fost fireasca si in termenii cinici care caracterizeaza acest serviciu la nivelul ofiterilor romani care sunt creditari mentalitatilor ceausiste.
Domnule presedinte si domnule prim-ministru (relativa noastra cunostinta dateaza din perioada "Viitorul romanesc", "ORA" si "Catarama"), chiar daca gresesc, desi am serioase indoieli, daca vreti sa aflati ce se intimpla cu Cooperativa informativa din R. Moldova, va "servesc" un nume care va va minti profesionist: Ion Negescu, fost consul al Romaniei in R. Moldova, ofiter de linie al Serviciului de Informatii Externe al Romaniei, colaborator temporar al meu si, banuiesc, tradatorul meu (unul dintre ei). Am fost unul dintre cei mai neconventionali agenti informatori din cauza ca, in primul rind, nu mi-am construit o fizionomie stearsa, ci pregnant identificabila si confortabila in raport cu optiunile mele estetice, dar si pentru ca, nu fac nici un secret din asta, imi place berea si spritul, fapt pe care nu l-a impiedicat pe un mare specialist in arta spionajului din Romania sa-mi spuna ca merit o statuie.
Va scriu toate aceste lucruri, stimate domnule presedinte si domnule prim-ministru, pentru a va atrage atentia asupra faptului ca serviciile secrete romanesti care actioneaza in Moldova, cele de la linie, dezinformeaza conducerea Romaniei cu privire la adevarata stare de spirit din Moldova, spala uriase sume de bani prin intermediul publicatiilor, sponsorizarilor de carte, bonuri de consum curent la restaurant sau receptii, chitante de mina pentru recompensarea unor informatii furnizate de catre subiectii moldoveni, cumparari de cadouri pentru aceiasi subiecti, prime etc. Ambasada romana din Moldova este intruchiparea perfecta a securitatii ceausiste de peste granite, acolo unde trebuiau cautati dizidentii anticeausisti care trebuiau impuscati. Am facut si continui sa fac multe servicii Romaniei, iar demascarile pe care le demarez vor demonstra dragostea mea pentru propria-mi tara, nicidecum antiromanismul de care ma acuza slugile moldovenesti platite cu bani gheata de catre ofiterii de la linie, cei de la Ambasada.
Romania, domnule presedinte si domnule prim-ministru, m-a tradat prin serviciile care ar trebui sa fie cele mai de incredere, cele de informatii, iar o vina majora va revine dv., d-le Tariceanu, pentru ca n-ati fost capabil sa reformati Ambasada de la Chisinau, s-o curatati de slugoii ceausisti, asta pentru ca, dintr-o diplomatie stupida, pentru a arata Europei si NATO ca sunteti curati, va incapatinati sa nu maturati Ambasada de la Chisinau de ambasadori ca Filip Teodorescu (despre care Ion Negescu imi spunea ceva foarte incomod pe planul unor optuni sexuale)  sau de "culturnici" de genul lui Vasile Nanea.

Eu, Mihai Contiu, domnule presedinte si domnule prim-ministru, sunt incoruptibil si extrem de greu de santajat pentru ca sunt de o sinceritate debordanta in raport cu propria-mi constiinta, exceptie facind calitatea mea de fost agent de informatii externe care m-am implicat in contracararea raului social, dar serviciile secrete romanesti au incercat sa ma santajeze cu biografia-mi post-decembrista, cea de slujitor al Serviciilor de Informatii Externe. Singurii care-mi stiau adresa nominala exacta din Chisinau au fost un scriitoras mediocru si avocat de-al lui Nicolae Dabija, Boris Druta, si cei putini prezenti la o sedinta de judecata intr-unul din procesele pe care mi le-au intentat Nicolae Dabija si Grigore Vieru. Acest ins, Boris Druta, in mod absolut uluitor, dar intuibil pentru unul cu experienta mea, mi-a pus la indoiala identitatea, cea pe care oricum o am, dar si-a notat cu constiinciozitate adresa mea din Chisinau. Fireste ca nu-l acuz de nimic, saracu' de el, dar mi-a retinut atentia prin acest amanunt aparent nesemnificativ. Ras-alaltaieri, marti, am fost anuntat de catre doamna mea ca am primit un plic important in care se desconspira legatura mea cu serviciile secrete romanesti. N-a avut efectul scontat de catre cei pe care-i cunosc prea bine - au speriat-o un  pic pe doamna mea, dar n-au reusit sa ma intimideze, pentru ca textul (scrisul meu oarecum suta la suta), rupt din con-texte bizare, ar fi trebuit sa ma intimideze (pentru ca, potrivit facsimilului, urmau altele) si sa nu mai scriu la "Moldova Suverana", sa-mi produca spaima ca astfel de "dovezi" pot ajunge si la Ion Berlinski, care va fi obligat s-o rupa cu mine, dar si ca_ restu-i tacere definitiva!
Facsimilul pe care l-am primit dupa inscrisuri de-ale mele facute serviciilor secrete romanesti, pe linga trunchierea grosolana, mincinoasa si manipulatorie, contine si litere pe care n-as putea sa le grafiez niciodata. Biletul aditional, credeti, va rog, in flerul si priceperea mea, este scris de un ofiter de la linie de la Ambasada romana din Chisinau. Avem multe probleme, domnule presedinte si domnule prim-ministru, noi, romanii si Romania, pentru ca serviciile secrete romanesti vind informatii si-si tradeaza fostii agenti de pe frontul de Est. Eu nu mai sunt activ de doi ani si-mi vad de gazetarie, dar ce faceti cu cei aflati in exercitiul functiunii? La linie, aici, in R. Moldova, sunt derulate sume impresionante de bani care trebuie, peste stiinta domniilor voastre, sa ilustreze un fals romanism basarabean, dar aceste sume de bani sunt impartite fraudulos intre functionarii si ofiterii romani si beneficiarii moldoveni.
Considerati, va rog, domnule presedinte si domnule prim-ministru, ca din aceasta clipa va solicit protectia mea fata de serviciile secrete romanesti pe care le-am slujit din dragoste de tara, dar, in acelasi timp, solicit aceeasi protectie si de la autoritatile moldovenesti. Cunosc, din pacate, prea multe lucruri! Dar, in final, as vrea sa decideti cine-i tradator - eu sau SIE care vinde informatii si inscrisuri unor moldoveni platiti ca sa se declare pro-romani?

Cu aleasa consideratiune, devotament si dragoste,
Mihai Contiu, fost agent de informatii al Serviciului de Informatii Externe al Romaniei

 P.s. Eu, ca fost agent de spionaj extern pentru Romania, am fost constient ca mi-a fost verificata loialitatea si confirmata anual de minimum cinci agenti de legatura din Moldova (localnici), de un rus care actioneaza in Moldova pentru spionajul romanesc si de alti doi agenti romani care sunt naturalizati in Moldova. La rindu-mi, am avut obligatia profesionala sa verific loialitatea fata de Romania a subiectilor Lorena Bogza, Victor Nichitus, Cristian Pohrib, Dan Dungaciu, Iurie Rosca, Val Butnaru, Vasile Butnaru, Nicolae Negru, Constantin Tanase, Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Alexandru si Ana Bantos, Aurel Scobioala si inca 35 de subiecti asupra carora voi reveni. Are cineva dintre acestia curajul sa-mi urmeze exemplul? Ii avertizez ca pot fi tradati la fel cum am patit-o si eu! Ne vedem marti!

Preambul
Teologic vorbind, raul nu poate fi exhaustiv epuizat, in primul rand prin faptul ca este anterior omului. Raul nu este uman, ci neuman. Originea raului este in lumea angelica; e demonul. Problema raului este, prin excelenta, o problema a teologiei. De la orice experienta umana s-ar pleca, impingand interogatia pana la capat, se ajunge aici. In Duh ortodox, „Cartea lui Iov” releva drept prima teza imaginea dreptului suferind, ca imagine profetica implinita in Hristos. Este, poate, mesajul primordial indreptatit sa figureze in orice discurs crestin despre suferinta. Sfintii Parinti avertizau in scrierile lor asupra confuziei dintre rau si suferinta. „Suferinta nu este raul” (Ioan Gura de Aur). Pentru ca „suferinta nu este raul”, experienta crestinului angajeaza acum si o experienta a intelegerii. „Prin credinta intelegem...” (Evrei, 11, 13). Crestinul se va intoarce asupra incercarilor sale, nazuind sa dobandeasca sensul jertfei si al suferintei, caci, recunoscand realitatea ororilor istorice, un crestin crede in realitatea mesajului divin, nadajduind continuu in mantuire. Mantuirea lui si a celor asemenea lui. Mircea Eliade duce mai departe acest rationament cand scrie: „Daca mantuirea individuala duce la salvarea fragmentului de istoricitate pe care il reprezinta individul, transfigurarea Istoriei nationale implica mantuirea unei franturi din Istoria Universala”. Astfel ca, va conchide carturarul roman: „Orice neam poate face nu numai istorie majora, dar poate face mai mult: poate salva Istoria intregului neam omenesc”... Un neam va fi obligat sa-si convoace sistematic experientele majore tocmai pentru a-si deslusi, cu adevarat, pozitia si rostul.Angajand destinul neamurilor, orice perspectiva asupra istoriei universale deschide, in final, o dubla interogatie. „O filozofie a istoriei ce nu descopera prin demersurile ei nici un filon metafizic ramane o filozofie fara mesaj”, scria un metafizician ca Blaga. O istorie ce nu culmineaza intr-o teologie isi refuza, poate definitiv, accesul la semnificatiile si sensurile ei ultime. Caci macar o parte a istoriei poate fi privita, in ultima instanta, ca o inclestare intre Diavol si Bunul Dumnezeu.
Politica: romanii si rusii de-a lungul istoriei
„Am sa va leg mainile de coarnele plugului si-am sa va las doar ochii, sa aveti cu ce plange”.
(Generalul rus Kutuzov)O lucrare in doua volume aparuta in 1979 – N.S. Govora: „Relatiile romano-ruse”, izbuteste o evaluare aproape completa a ceea ce un Take Ionescu numea conflictul cu „dusmanul nostru natural”. Asta era teza. Si nu numai a lui la acea vreme. Cartea lui Govora nu este o istorie a razboaielor romano-ruse, caci – crede autorul - o inadecvare de asemenea intensitate si profunzime nu presupune obligatoriu un asemenea cadru de manifestare. Cum avea sa puncteze in Parlamentul Romaniei eminentul economist Mihail Manoilescu, au fost, din partea vecinului de la Rasarit, chiar si fara razboaie: „o miselie si o tradare aproape permanente”.O asertiune de genul „dusman natural” implica o judecata de valoare. Inseamna a depasi domeniul strict cantitativ al faptului istoric si a te instala cu judecata in cel calitativ; cel al compatibilitatii lor si incompatibilitatii strafundurilor organice. Invocandu-l din nou pe Take Ionescu, vom repeta credinta acestuia: ceea ce a caracterizat sistematic atitudinea romaneasca in relatia cu Rusia a fost existenta „instinctului national”. Intr-un discurs pronuntat la Camera in 1915, Take Ionescu incerca sa-l contureze astfel: „...este bazat pe un fapt primordial, ca si dreptul la viata. Fiecare popor are dreptul sa-si traiasca viata lui, sa si-o traiasca intreaga cu toti ai lui, fiindca  numai asa poate si el sa creeze o civilizatie a lui, care sa intre in armonia tuturor celorlalte civilizatii”. Lucrarea lui N. Govora incepe analiza din sec. VI si nazuieste sa probeze o asemenea incompatibilitate. Daca a reusit sau nu e alta poveste. Importanta este aici miza materialului. Filmul evenimentelor poate eventual decurge dupa acelasi scenariu, iar o explicatie in gen „instinctul national” poate fi invocata cu folos, probabil. Dar numai pana in anul 1917. Adica anul „Marii Revolutii”. Anul in care bolsevismul s-a instaurat oficial, in care testamentul lui Petru cel Mare incepe sa fie „citit” poporului de V.I. Lenin, anul in care spatiul URSS devine primul focar de infectie pentru intreaga Europa; va mai urma unul la scurta vreme. Romania va fi printre primele tari care vor trage semnalul de alarma.Incepand, asadar, cu perioada interbelica si accentuand mai cu seama anii 50, semnificatia relatiilor romano-sovietice nu mai poate fi epuizata cu aceeasi grila. Nivelul de profunzime al „instinctului national” devine insuficient, caci miza – si, implicit, reactia – se plaseaza la alte cote. Nu doar politicianul sau patriotul sunt cei care sesizeaza primii pericolul bolsevic. E nevoie de introdus in ecuatie si omul crestin. Nu cantitatea de informatie culturala sau socioeconomica se joaca acum, ci instinctul inefabil, dar extrem de acut, al crestinului care simte fara tagada cand se gaseste in apropierea sau sub aripa neagra a Diavolului. O vor spune limpede in anii 20 mai multi intelectuali romani. Dar inainte insa, sa vedem cum priveste evenimentele de dupa 23 august 1944 un mare carturar roman, care se situeaza, insa, la nivelul insuficient, se pare, al dezastrului cultural. Carturarul este Mircea Eliade.
Cultura: Mircea Eliade si deznadejdea intru cultura
„Noi intotdeauna am sustinut ca marxismul nu are ce cauta in explicarea situatiei istorice a Romaniei actuale ...
Nu e vorba nici de revolutie, nici de socialism. E vorba de rusificarea masiva si rapida a neamului romanesc.”
(Mircea Eliade)
Constrans dupa razboi la un dureros exil, Mircea Eliade incepe sa scrie de prin anii 50 in publicatiile de limba romana, incercand sa explice, sa avertizeze sau sa convinga pe cei care ar fi putut sa faca ceva in sprijinul Romaniei. In tinerete fusese si el unul dintre intelectualii implicati activ in politica antibolsevica, intuind pericolul ce pandea tanarul stat reunificat. Temerile aveau sa fie drastic confirmate dupa 1944. Opiniile sale despre ceea ce se petrecea in Romania sovietizata erau limpezi: o ocupatie de proportii nemaiintalnite pana atunci, ce tintea sa patrunda in toate structurile societatii romanesti si vroia sa cucereasca brutal toate sferele: economica, politica sau culturala. O tentativa de explicatie satisfacatoare a prapadului abatut asupra Romaniei prin apel la teoria marxista era lovita de futilitate, crede Eliade. „Rusificarea” devenise cuvantul de ordine. Constatarile carturarului arunca o alta explicatie asupra fenomenului, caci devenise limpede ca o tentativa de analiza clasica a ocupatiei nu se putea sustine. Ceea ce era esential devenise: „Politica asa-zis culturala a ocupatiei militare din trecutul nostru, - cea de astazi iti propune nu numai aservirea neamului romanesc, ci desfiintarea lui ca fiinta spirituala”... ”Desfiintare spirituala” spune, asadar, viitorul istoric al religiilor, dezvaluind grozavia tentativei bolsevice. Mircea Eliade deplaseaza dezbaterea de la nivelul economic, social sau politic la cel spiritual, dar nu-si duce ipoteza pana la consecintele ultime. Vorbind despre „desfiintarea spirituala”, el ramane la nivelul culturalului si, apoi, la cel al asimilarii etnice. Rezulta din analizele lui ca aparatorul principal impotriva unei agresiuni va trebui sa fie intelectualul, depozitarul si continuatorul culturii moderne. Eliade vede confirmarea tezelor sale in regimul de exterminare culturala aplicat in Romania postbelica: „Adversarul numarul unu al ocupantului este intelectualul, adica cel care are acces la concepte, cel care nu numai ca simte, instinctiv, tot ce-l desparte de ocupant, dar si intelege motivele adanci pentru care se simte despartit si, mai ales, e constient de toate implicatiile politicii de ocupatie”. Fara a contesta analizele carturarului roman, le semnalam doar posibilul reductionism. Desi ii confera rang de culminatie, Mircea Eliade axeaza ocupatia bolsevica pe aceeasi axa a relatiilor romano-ruse. Reactia romaneasca la bolsevism poate fi asimilata, prin prisma acestor investigatii, acestui „instinct national” enuntat de Take Ionescu. Mircea Eliade aducea in prim-plan tipul carturarului si nu tipul crestinului. Ocupatia bolsevica nu este receptata ca o ruptura definitiva a unui proces secular, ci ca o desavarsire a acestuia.Ceea ce scapa insa unei cercetari de acest tip a reactiei romanesti este tocmai trasatura ei fundamentala - anterioritatea si intensitatea ei: bolsevismul a fost resimtit explicit ca o agresiune profunda inca in anii 1919, iar raspandirea acestei atitudini avea prea putin de-a face cu nivelul de cultura sau gradul de informatie. Taranul roman nu afla despre pericolul bolsevic, ci il resimte ca atare: era un regim care distrugea biserici! Mai mult, in primele randuri ale ripostei antibolsevice nu a fost carturarul, ci, eventual, carturarul crestin
 E timpul sa trecem acum la ultimul palier, cel mai teribil.

Religia: Fenomenul Pitesti prin ochii participantilor
„Si niciodata lumina lampii nu se va mai ivi in tine; si glasul de mire si de mireasa nu se vor mai auzi in tine niciodata, pentru ca negustorii tai erau stapanitorii lumii si pentru ca toate neamurile s-ar rataci cu fermecatoria ta. Si s-a gasit in ea sange de prooroci si de sfinti si sangele tuturor celor injunghiati pe pamant”.
(Apocalipsa, 18, 23-24)
 Parintele Calciu, participant direct la experimentul Pitesti, marturisea, in prefata uluitoarei lucrari a lui D. Bacu, „Fenomenul Pitesti”, aceste cuvinte: „Fenomenul Pitesti nu este un antiuman, ca un razboi, ca o ciuma, ca o revolutie comunista:  el este suprauman, un razboi al infernului impotriva lui Dumnezeu, lupta diavolilor impotriva ingerilor, o liturghie intoarsa pentru a inversa ordinea verticala a cerului, pentru a inlocui in sufletul victimelor ierarhia cereasca prin ierarhia diabolica... Numai cine are acea doza buna de nebunie, numai acela poate intelege putin. Nu tot. Nici noi nu intelegem tot, noi care am trait tot. Pentru ca Dumnezeu a facut de rusine intelepciunea lumii acesteia. Avem nevoie de o sensibilitate apocaliptica”.
    Dupa zeci de ani de la „experimentarea” sa, preotul este cel care judeca Pitestiul. Cuvintele dominatie, ocupatie, anexare etc. devin blajine eufemisme. Forma cea mai virtuala a dominatiei sovietice se inclesteaza acum cu forma de rezistenta cea mai inalta. Pentru cei care au trecut Pitestiul, bolsevizare devenea sinonim cu satanizare.
    Adevaratii initiatori ai experimentului Pitesti nu-i vom cunoaste, poate, niciodata. Ceea ce stim cu certitudine, insa, este ca intre anii 1945-1955 era semnalat ca responsabil peste laboratoarele psihologice ale NKVD-ului de la Lublianka faimosul doctor Temo. Cand vorbim de „laboratoare” trebuie inteles zeci de asemenea incaperi, la cererea doctorului, le erau livrate loturi de prizonieri. Cereri speciale. „Comenzile” erau emise explicit, caci dr. Temo solicita fie grupuri de italieni, fie romani, fie japonezi sau germani (cu precadere ofiteri si subofiteri tineri). Se elaborau prin urmare cercetari care aveau la baza date si profiluri etice. Se urmarea metodic si explicit dominatia multietnica. In urma rezultatelor se trecea la masuri concrete.
Devine mai limpede acum „privilegiul” de care s-a bucurat Romania dupa ocupatie. Intensitatea agresiunii echivala forta apararii. Romanii au dat, proportional, unul dintre cele mai ridicate procente de rezistenti si detinuti politici, iar un proiect in genul celui de la Pitesti nu a fost semnalat in tarile vecine nici macar in faza incipienta. In 1947, o tentativa de reeducare se produce la Suceava, dar aceasta, bazata pe convingere mai putin pe constrangere, esueaza lamentabil. Pentru experimentatori, esecul de la Suceava a constituit un serios indiciu.
In 1949, vine cu planurile reeducarii de la Moscova comandantul suprem al Securitatii romane, generalul Nicolski. Locul ales este Pitestiul, fosta inchisoare studenteasca inainte de ocupatia sovietica. Prin comparatie era un hotel! De aici experimentul urma sa fie raspandit la Gherla, apoi la Cahul, apoi, cine stie unde... Caci ultima tinta era societatea romaneasca in ansamblul sau. Materialul predilect al experimentului de aici il constituiau studentii crestini in proportie de 85-90%. Orice explicatie a fenomenului prin paradigma marxista a luptei de clasa isi pierde orice valoare. Unul dintre argumentele ce anuleaza acest caracter este inexistenta aproape totala a vreunui student minoritar in numarul atat de mare de studenti arestati. Nu o clasa era vizata aici, ci, intr-o prima instanta, o etnie.
 Daca ar fi sa facem o caracterizare generala a fenomenului Pitesti, am spune ca acolo s-a incercat, pentru prima oara, in istorie, sub forma „institutionalizata”, pervertirea esentei si valorilor ultime ale fiintei umane; statutul sacrului ca fundament al persoanei omenesti. Perceptele moralei crestine, religia insasi, constituind tintele experimentatorilor, s-a inceput cu anihilarea traditiei, „depozitarul” fundamental al acestor percepte. Tot ceea ce trecutul putea oferi ca element de refugiu si protectie interioara a fost denigrat. Incepand cu istoria nationala si eroii sai si terminand cu folclorul de inspiratie crestina. S-a trecut apoi la pangarirea familiei, relatiei de rudenie, culminand cu zdrobirea personalitatii insasi a celui supus reeducarii. La capatul demascarii interioare si a demascarii exterioare, totul trebuia calcat in picioare. Un student supus reeducarii si care a supravietuit avea sa constate mai tarziu: „Crestinii mureau fericiti pentru un crez. Noi, tot crestini, nu am avut fericirea aceasta. Am devenit uneltele comunismului... ca si cum ne-ar fi smuls Satan din mana lui Dumnezeu. Atunci, daca as fi avut posibilitatea sa ma sinucid, as fi fost multumit”. Tentativele de sinucidere atingeau acolo cote paroxistice: detinutii incercau sa-si rupa venele de la maini cu dintii.
Toate marturiile scrise sau declaratiile, atatea cate exista, avertizeaza ca experientele relatate sunt alese dintre acelea care pot sa fie reproduse... Primul lucru care era cerut la Pitesti era terfelirea numelui Mantuitorului prin asocierea lui cu calificativele cele mai insultatoare. Fecioara Maria era tratata ca o prostituata sau o adultera. Se organiza parodii rituale pe seama tuturor practicilor crestine. Studentii teologi erau siliti sa modifice textul rugaciunilor, inlocuind termenii religiosi cu injuraturile cele mai triviale. Saptamana Patimilor sau Invierea erau ocazii speciale in care educatorii duceau la culme gama profanarilor. Iata un exemplu, dintre acelea care pot fi reproduse: Dintr-un cearsaf alb tavalit prin excremente s-a improvizat „Camasa lui Hristos”. Dintr-o bucata de sapun s-a confectionat un organ genital masculin pe care un student teolog, desemnat sa-l interpreteze pe Iisus, era obligat sa-l poarte atarnat de gat cu o sfoara. Plimbat prin camera sub lovituri reale de cozi de matura, simbolizand drumul spre Golgota, a fost oprit in cele din urma langa o fereastra. Acolo, toti studentii au fost obligati sa treaca prin fata lui si sa sarute bucata de sapun spunand: „Ma inchin atotputerniciei tale ... singurul, adevaratul stapan al celor care cred... etc.”.
Cei care nu voiau sa se renege erau „botezatii” in fiecare dimineata: scufundati in fiecare dimineata in hardaul cu urina si materii fecale, in timp ce, in jur, ceilalti detinuti psalmodiau formula botezului. Din excremente se confectiona si mirul sau Sfanta Cuminecatura pentru sarbatoare; tot ritualul crestin era urmat intocmai. Fii de preoti erau obligati sa relateze in fata tuturor cu lux de amanunte scenele erotice la care s-a dedat tatal lor; chiar in altar, cand pregatea cuminecatura.
Se trecea de aici la profanarea tuturor institutiilor traditionale, anihilarea ideii de natiune si nationalitate, dar mobilul ultim era surmenarea perceptelor crestine, fondatoare a acestor valori.
Tortura, tortura sistematica, tortura infioratoare, inexplicabila si imposibil de evitat era cheia reusitei. Caci la Pitesti nu scapa nimeni de tortura, indiferent cat ar fi marturisit si orice ar fi spus. Fazele reeducarii durau luni de zile, pentru unii repetand-se de 2-3 ori.
Desi se intentiona extinderea lui la nivelul intregii tari, ca urmare a esecului partial inregistrat, dublat de moartea lui Stalin, a fost intrerupt prin 1953, urmand apoi, treptat, sa se stinga peste tot. Consecintele sale aveau sa dureze insa in inchisori ani buni. Iar cei care au supravietuit Pitestiului poarta astazi semnele acestuia.
Teologia: Fenomenul Pitesti prin ochii nostri
 Se nasc cateva intrebari la capatul acestui excurs. Cea dintai: de ce a esuat  experimentul Pitesti? Iar cea de-a doua, in prelungirea ei, presanta si extrem de dura prin actualitatea consecintelor sale: care sunt astazi „limitele epistemologice” ale unei tentative de cercetare si decodare a ceea ce a insemnat agresiunea bolsevica si rezistenta romaneasca?
  Fenomenul reeducarii se revendica in varianta initiala din faimosul „poem pedagogic al lui Makarenko”. Reteta acestuia incepuse sa fie aplicata in URSS inca de prin anii 20-30. Amploarea si intensitatea reeducarii de la Pitesti anuleaza insa orice comparatie. Marea eroare a experimentelor consta in ignorarea (nesocotirea) calitatii noului „material” asupra caruia au planuit sa aplice metodologia criminala. S-a lucrat aici pe aceia care reprezentau „varful de lance” al sustinatorilor si aparatorilor idealurilor nationalist-crestine: studentii anticomunisti. In cazul acestora, „experimentatorii” s-au aflat in fata unei rezistente infinit superioare celei pe care o intampinasera la debutul experimentului in URSS (experiente cu detinuti de drept comun si, pentru putina vreme, cu ofiteri ai armatei romane). Mijloacele lor s-au dovedit, in ciuda bestialitatii agresorului, prea slabe in contact cu plamada religioasa a studentilor anticomunisti. Abunda in marturiile scrise sau relatarile celor care au traversat infernul numit Pitesti, exemple de studenti care preferau sa moara decat sa abjure sau sa renunte, fie si numai la rugaciune. In pofida torturilor inimaginabile, pe fata detinutilor se putea vedea murmurul buzelor ce sopteau necontenit ruga catre Dumnezeu. Numai moartea de martir a celui torturat dadea castig de cauza calaului.
    Alta confirmare a insemnatatii credintei crestine intru supravietuirea detinutilor politici sunt marturiile despre relatiile si comportamentul celor incarcerati. Toate, unanime in a considera ca aceia dintre ei care au demonstrat comportamente (atitudini) dezonorate fata de ceilalti detinuti, se selectau cu precadere dintre aceia care „nu-l aveau cu ei pe Hristos”. Era categoria celor care – dupa marturisirea detinutilor insusi – „nu au stiut de ce au intrat in puscarie”. Nu exista la aceasta categorie un sens al suferintei lor, o constiinta clara a martirului pe care si l-au asumat. Ei nu purtau pe umeri nici o cruce... Si crucea, crucea purtata pe umeri de studentii crestini, intr-o miraculoasa „Imitatio Christi”, a fost, pana la urma, cea care a decis soarta experimentului, detinutii au supravietuit atunci tocmai pentru ca erau pregatiti sa moara...
    Intrebarea a doua se leaga, fatalmente, de cea dintai. Caci „limita epistemologica” determinata astazi in orice tentativa explicativa este incapacitatea noastra de a surprinde amploarea fenomenului supus cercetarii. Aplicam, fraudulos aproape, acelasi termen – „bolsevism”- pe doua realitati irevocabile separate. Ceea ce intelegem astazi prin aceasta denominatie se departeaza aproape radical de ceea ce intelegeau cei care s-au ridicat impotriva lui in anii interbelici si imediat dupa acestia. Noi operam cu instrumentarul ratiunii, pe cand cei dinaintea noastra utilizau, in plus, pe cel al simtamantului, al instinctului etnoreligios. Noi riscam sa evaluam comunismul in principal ca o agresiune politica, sociala sau economica, pe cand cei care-i analizam il resimteau drept o agresare la cel mai profund nivel spiritual. Cine mai indrazneste astazi sa echivaleze comunismul cu satanizarea?...
    Desacralizarea galopanta a societatilor moderne le face tot mai apte sa fie intelegatoare cu formule comuniste. Si sa le citeasca doar in grile simpliste. Aici sta inconvenientul primordial. Si de aici somatia presanta pentru cercetatorul rasaritean, probabil singurul capabil sa propuna o explicatie plauzibila prin amploare si nivel de profunzime pentru flagelul abatut asupra omenirii si numit generic comunism.
In loc de final
„Dumnezeu a facut de rusine intelepciunea lumii acesteia.”
(Parintele Calciu)
    Pitestiul a trecut, desigur. Dar ceva tot ar mai fi de invatat, anume ca Raul in istorie este prezent si ca puterile noastre de a-l evacua sunt prea slabe. Uneori, izbucnirea lui pe scena vizibila a istoriei atinge apogeul.
    Cel mai mare neajuns al Pitestiului era ca acolo Antihristul se aratase prea usor. Isi anuntase intentiile si actiona in consecinta. Diavolul se purta prea diavolesc, fara sa-si ofere vreo minima masura de precautie. In final, asta a dus la disparitia experimentului de la Pitesti.
    Fraza cea mai profunda pe care a scris-o un om modern despre Satana este considerata a fi cea a lui Baudlaire: „Cea mai frumoasa siretenie a diavolului consta in a ne convinge ca el nu exista”. Preluandu-i vorba, un Denis de Rougemont avea sa exclame, in urma unui dialog cu Jaques Maritain: “... lucrul care le lipseste cel mai mult democratiilor, in general, si Americii, in special, este credinta in Diavol”.
    Pentru a incerca sa epuizezi dimensiunea si semnificatiile ultime ale unei istorii care, uneori, vorba lui Hegel, „face pipi pe noi”, e nevoie de un travaliu inversat celui intreprins de un Mircea Eliade: nu o hermeneutica a modelului, ci a antimodelului prin excelenta. Sau, cu vorba unui carturar francez, „o incercare de a talmaci anumite mesaje ale vremii noastre, raportandu-se la actiunea singurei fiinte care se bucura de faptul ca ele exista”.
    Comunismul, ca orice rau istoric enorm, numai asa poate fii epuizat comprehensiv pana la capat.
Dan DUNGACIU