In 1989, la Chisinau ia fiinta Frontul Popular Moldovenesc (F.P.M.), organizatie ce reunea partide politice si societati culturale care sustineau introducerea limbii romane in institutiile publice si in domeniul educatiei. La inceputul anului 1990, Frontul Popular a fost recunoscut de autoritatile sovietice si a participat, la 25 februarie, la primele alegeri democratice pentru Sovietul Suprem al R.S.S.M., castigand peste jumatate din mandatele parlamentare. F.P.M. devine adversarul direct al Partidului Comunist si promotorul obtinerii independentei fata de Moscova, solicitand condamnarea consecintelor pactului Ribbentrop-Molotov. In acest timp, la Tiraspol, in regiunea transnistreana a Republicii Moldova, a fost creata Miscarea „Edinstvo“, ce se afla in opozitie directa cu programul Frontului Popular, iar in regiunea de sud a Republicii Moldova, locuita compact de populatie gagauza, vorbitoare de limba turca, a fost creata Miscarea „Gagauz Halki“ (Poporul gagauz), care sustinea aceleasi revendicari pro-ruse. La data de 23 iunie 1990, Sovietul Suprem al R.S.S.M. a proclamat suvernatitatea republicii, acesta fiind un prim pas spre obtinerea independentei fata de Moscova. In acest context, la Tiraspol, autoritatile separatiste au proclamat, la 2 septembrie 1990, infiintarea Republicii Moldovenesti Nistrene (R.M.N.). Mai tarziu, cu sprijinul Armatei a 14-a rusesti, separatistii reusesc sa impuna controlul asupra intregului teritoriu din stanga Nistrului, inclusiv asupra orasului Bender (Tighina), aflat in partea dreapta a fluviului. Scenariul privind desprinderea raioanelor de la estul republicii era o incercare a Moscovei de a bloca procesul obtinerii independentei. La Tiraspol, la fel ca si in celelalte raioane ale Republicii Moldova, filiala Frontului Popular era promotorul schimbarilor si singura miscare politica ce combatea deschis revendicarile separatistilor. Pentru autoritatile separatiste, romanii care faceau parte din Frontul Popular au devenit un pericol ce trebuia inlaturat.
Situatia va deveni tot mai dificila in momentul in care Sovietul Suprem al Republici Moldovenesti Nistrene declara independenta nerecunoscutei republici, la data de 25 august 1991. La doar doua zile, 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat declaratia de independenta a Republicii Moldova, al carei teritoriu cuprinde si raioanele din stanga Nistrului.
In acest context tensionat, la Chisinau se discuta tot mai deschis despre posibilitatea reunificarii cu Romania, iar in cadrul Congresului Frontului Popular din 15-16 februarie 1992 se adopta o rezolutie speciala prin care se afirma dreptul populatiei Republicii Moldova de a participa la alegerile generale si prezidentiale din tara. In Transnistria, autoritatile separatiste, incurajate de autoritatile ruse, incep primele provocari armate impotriva populatiei pasnice din stanga Nistrului, atacand la 1 martie 1992 sectia de politie din orasul Dubasari, aflat in partea stanga a Nistrului, dupa care vor patrunde in comuna Cocieri, situata in apropierea orasului Dubasari, unde vor omori doi tarani si o mama ce se afla pe strada impreuna cu fiul ei.
Au urmat o serie de atacuri armate asupra cetatenilor ce nu recunosteau autoritatea separatistilor, iar la 19 mai 1992, Igor Smirnov – presedintele autoproclamatei republici transnistrene – emite un decret prin care Armata a 14-a trece in subordinea R.M.N. Terorizarea populatiei se accentueaza, iar pentru a suprima orice rezistenta este inscenata o diversiune impotriva filialei Frontului Popular de la Tiraspol. Astfel, in data de 2 iunie, sunt arestati sub pretextul unor acte de „terorism“ membrii F.P.M.: Ilie Ilascu, Alexandru Lesco, Andrei Ivantoc, Petru Godiac si Stefan Uratu – prodecanul Institutului Pedagogic din Tiraspol –, iar in data de 4 iunie a fost arestat Tudor Popa.
Stefan Uratu va fi eliberat dupa 82 de zile si alungat din Transnistria. In schimb, pentru ceilalti cinci romani din grupul numit „Ilascu“ a fost inscenat un proces prin care se urmarea descurajarea tuturor celor ce se impotriveau miscarilor separatiste si declararea Frontului Popular drept organizatie terorista.
In cadrul unui proces ce a durat aproximativ un an, tinuti in conditii inumane, Ilie Ilascu, Andrei Ivantoc, Alexandru Lesco, Tudor Popa si Petru Godiac au fost introdusi in custi metalice si dusi in sala de festivitati ale uzinelor Kirov, unde au fost condamnati de un tribunal nerecunoscut de vreo autoritate internationala. Pentru Ilie Ilascu a fost pronuntata sentinta cu pedeapsa capitala, schimbata in urma unui val de proteste al comunitatii internationale. Petru Godiac a fost condamnat la doi ani de inchisoare, pe care i-a ispasit, dupa care s-a stabilit in Romania. Alexandru Lesco, condamnat pentru acte de terorism, a primit 12 ani de inchisoare, iar Andrei Ivantoc si Tudor Popa au primit o condamnare la 15 ani de inchisoare.
Ilie Ilascu a fost eliberat din inchisoarea transnistreana in luna mai 2001, fiind apoi ales senator in Parlamentul Romaniei si membru in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei. Alexandru Lesco a fost eliberat din detentie dupa 12 ani de temnita, la data de 2 iunie 2004, si a putut participa la sentinta Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg, care a decis ca Rusia a fost stat agresor in conflictul transnistrean, iar Moldova a fost acuzata de nerespectarea dreptului la un proces corect, dreptul la libertate si securitate, dreptul de a nu fi supus tratamentelor inumane si degradante, dreptul pentru viata privata si dreptul la proprietate. Tot in data de 8 august 2004, CEDO a solicitat eliberarea de urgenta din inchisorile transnistrene a lui Andrei Ivantoc si Tudor Popa. In ciuda acestui verdict, autoritatile Federatiei Ruse, dar si ale Republicii Moldova nu au intreprins niciun demers pentru a-i elibera inainte de termen din inchisoarea ilegala pe Ivantoc si Popa. Abia dupa 15 ani de detentie grea, la data de 2 iunie, respectiv 4 iunie, ultimii detinuti politici din Europa au fost eliberati.
In luna august, Parlamentul European le-a adresat o invitatie la Bruxelles domnilor Lesco, Popa si Ivantoc pentru a cunoaste direct situatia din autoproclamata republica transnistreana si modul in care sunt respectate drepturile cetatenilor moldoveni din stanga Nistrului. Am profitat de prezenta lor la Bucuresti pentru a le solicita un interviu in exclusivitate.
E. T. – Cum a inceput povestea detinutilor politici de la Tiraspol?
– Alexandru Lesco: Eram grupati in Frontul Popular, sectie legala la Tiraspol, si luptam pentru limba romana, pentru scoala romaneasca, pentru grafia latina. Chiar am avut si cateva intalniri cu tovarasul Smirnov, pentru a deschide Scoala nr. 20, scoala cu predare in limba romana din Tiraspol. Lucrurile s-au precipitat insa, cand autoritatile transnistrene si-au dat seama ca vrem prea multe. Adunarile pe care le faceam in incinta Institutului Pedagogic si alte reuniuni romanesti se aflau sub supravegherea lor. Apoi a inceput conflictul militar, au aparut victime omenesti. Ne-au adus acuzatii cusute cu ata alba, cum ca aduceam bombe in Transnistria, desi toate drumurile erau sub controlul lor. Cu toate acestea, ne acuzau ca intentionam sa plasam o bomba in Tiraspol si sa aruncam in aer Casa Sovietelor sau baza de petrol din apropierea Tiraspolului. Atunci, Frontul Popular reprezenta o forta in Basarabia si, prin urmare, trebuia anihilat cumva, macar pe malul stang, pentru ca in Chisinau nu prea aveau cum. La Tiraspol se ardea tot ce era carte romaneasca, presa. Prin 1988, aparuse carte romaneasca la Tiraspol. Toata lumea cumpara. Cand autoritatile au observat ca acest fapt ia amploare, au luat masuri. Si noi am trecut la actiune: lipeam pe geamurile magazinelor proclamatii, afise, arboram tricolorul, noaptea, pe cele mai inalte cladiri, chiar si pe teatru, unicul, din Tiraspol. Cand am arborat tricolorul pe teatru, am stat acolo aproape o noapte intreaga. Cautam cladiri inalte. In oras era un bloc cu 16 etaje si l-am arborat si acolo. Stiam ca il vor da jos imediat. Vis-a-vis de blocul cu 16 etaje era un bloc cu noua etaje si exista un cablu de televiziune tras intre cele doua cladiri, prin mijlocul strazii. Ne-am gandit ca nu-l vor da jos imediat, insa ne-am inselat. Intr-o ora, autoritatile au taiat firul cu totul, lasand un cartier fara cablu tv. Mai gaseam cosuri inalte pe la uzine, unde arboram tricolorul. Aceasta era activitatea noastra.
Se organizau atunci mitinguri impotriva limbii romane si ne amestecam si noi printre ei, de fapt mai mult Ilie, si luam cuvantul. Aceasta era lupta noastra, mai mult pentru deschiderea scolilor, caci nu aveau copiii unde invata. Aceasta a fost ceea ce transnistrenii au numit genocid impotriva poporului transnistrean.
– Tudor Popa: Si de fapt noi am fost victime ale genocidului...
– Cum reactiona lumea la astfel de actiuni?
– Alexandru Lesco: In general, cam astea erau actiunile noastre. Lumea reactiona bine, dar autoritatile interveneau ferm. Intr-o noapte am lipit afise pe un semn rutier, in cartierul in care locuiam eu. Semnele rutiere, dupa cum stiti, sunt bine infipte in pamant. A doua zi dimineata, au scos semnul cu totul din pamant, pur si simplu, pentru ca nu au putut dezlipi afisul. Noi aveam un lipici special si nu le puteau dezlipi foarte usor. Autoritatile interveneau foarte ferm, daca ne prindeau, imediat ne retineau, ne inchideau, ne bateau...
– Andrei Ivantoc: Eu ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca mi-a dat tarie si am reusit sa am o viata obisnuita: lucram, aveam familie si eram fericit. Mai tarziu s-a pornit miscarea. Am inceput sa luptam cum puteam, pentru ca pe vremea aceea se vedea clar ca era implicata Rusia, total, Armata a 14-a, ca securitatea ruseasca era infiltrata activ. Eram urmariti, eram intimidati. Ne scoteau din serviciu si ne spuneau ca daca renuntam, ne dau ce dorim noi. Nu am renuntat, ci am mers mai departe. Majoritatea au procedat asa. Continuam sa arboram tricolorul, asa cum a spus si Alexandru, insa actiunile noastre erau imediat combatute de securitatea ruseasca. Autoritatile moldovene, in loc sa ne ajute, poate mai mult ne descurajau, nesustinandu-ne.
– Alexandru Lesco: Vreau sa zic ca tot ce faceam noi in Tiraspol era, totusi, legal. Dar altii au considerat altfel.
– Tudor Popa: Lumea se temea. Sustinere din partea Chisinaului nu era. Separatistii ii alungau de acasa si le era frica. Nimeni nu se interesa de ei si atunci, oamenilor simpli le era foarte frica. La proces au adus oameni simpli, carora le-au spus minciuni despre noi. Veneau femeile alea, aduse acolo, si ne loveau, cand ne duceau la proces.
– Andrei Ivantoc: Rusia vroia sa demonstreze ca noi, Frontul Popular, constituiam o grupare terorista si a incercat sa ne distruga dinauntru. Asta a si facut – arestari, condamnari, intimidari. Eram un grup de 32 de baieti. Pe unii i-au eliberat. Am ramas doar noi cinci. Ne-a eliberat doar sentinta CEDO. Autoritatile transnitrene incercau sa demonstreze ca nu avem sustinere de la Chisinau. De la Chisinau nici nu ne-am asteptam la nimic. Lumea bineinteles ca se speria. Daca nu ai sustinere de la conducerea Republicii Moldova, atunci la ce sa te mai astepti de la rusii care ne-au adus tristetea asta? Intentia lor era sa ne distruga, sa demonstreze ca suntem teroristi...
– Alexandru Lesco: Populatia este mult mai rusificata in Transnistria, inca din 1924, cand a fost formata Republica Moldoveneasca (Magazin istoric, 11/2005). Cei mai in varsta poate mai tin minte ceva din istorie. Cei tineri nu mai stiu nimic.
– Andrei Ivantoc: Locuitorii de acolo sunt foarte speriati si inca o data repet: au simtit ca nu au sustinerea autoritatilor de la Chisinau. Bineinteles, au fost baieti pe care ii stiu, care au ridicat capul si arborau tricolorul prin sate, cereau limba romana, grafie latina. Au inceput sa vina gardistii, sa ii sperie cu arma. De la Chisinau nu s-a auzit nicio voce. In Malaiesti, de exemplu, au venit la o familie si au arestat tatal si copilul. Dumnezeu le-a dat minte si au eliberat, dupa ceva timp, copilul. Pe tata insa l-au omorat si aruncat intr-o fantana. Asta e realitatea. Oamenii cand au vazut ca vin aceleasi persoane si fac faradelegi, neavand nici o sustinere, si-au facut bagajele si au plecat, lasandu-si casele. Ceilalti au aplecat capul sau traiesc si astazi cu frica in san. Eu stiu oameni care vor sa faca ceva. Ajungem insa la aceeasi intrebare: „Cum?“. Caci de la Chisinau, dupa cum vedeti, nu au nicio sustinere. Chisinaul e gata sa faca Basarabia cadou Rusiei. Scolile nu au fost sustinute niciodata si exemplu ne sta situatia din 2004. Autoritatile moldovene nu fac si nici nu au facut nimic. Spun asta din 1990, pentru ca atunci cand s-a inceput miscarea nationala, Voronin era ministru de Interne al Republicii Moldova. Nu pot sa ii invinovatesc pe toti. Sunt si oameni bine intentionati, dar tot asa, pur si simplu sunt nevoiti sa aplece capul. Chiar ieri am vorbit cu o tanara originara din Tiraspol, care studiaza in Romania. Mi-a zis ca atunci cand au incercat sa spuna lucrurilor pe nume, sa isi afirme identitatea, imediat au fost intimidati, urmariti, parintii au ramas fara serviciu... Mi-a povestit cata nevoie de carte romaneasca este acolo.
Din pacate, nimeni nu vrea sa faca nimic! Daca fiecare student care invata in Romania ar duce cate doua carti in Basarabia, ar fi deja 4.000 de volume. Rusia subventioneaza masiv tiparirea de carti in limba rusa, iar noi nu facem aproape nimic.
– Cum v-au arestat?
– Andrei Ivantoc: Am fost arestat pe data de 2 iunie 1992. In ziua aceea eram liber, stateam acasa. Simteam ca ceva nu era in regula. Am vazut casa inconjurata. Erau peste tot mascati inarmati, chiar si pe acoperisuri. Apartineau trupelor de parasutisti. Au dat buzna, m-au imobilizat, m-au batut bine... M-au incarcerat, fara lumina, fara aer si s-a pornit povestea – batai, torturi... Apoi ne-au dus intr-un comandament militar. Acolo era o nebunie. Zi si noapte nu am dormit. Intrau unii si ne bateau. Apoi intrau altii, ne vedeau negri, dar continuau sa ne bata. Mancarea era o data pe zi, un terci. Ne aduceau mancarea o data la 24 de ore si ne lasau la toaleta 45 de secunde, nici macar un minut... Daca reuseai, bine, daca nu, vina era a ta, ca nu te incadrai, si te alergau cu cainele. Au inceput problemele cu sanatatea. Am fost si la spitalul orasenesc. Stateam in pat cu catusele la maini si eram inconjurat de persoane cu cagule, cu armele in maini. Cand ramaneam singur, imi mai dadeau cu pumnii peste cap... Aveau obiceiul acesta de a lovi in cap. Si dupa asta au inceput chinurile. Nu aveam dreptul la ziare romanesti, nici la radio, nu aveam dreptul la nimic.
– Tudor Popa: Pe mine m-au arestat la 4 iunie. Ma intorsesem din Crimeea, fusesem acolo la o fabrica de bumbac...
– Nu ati stiut de arestarea colegilor?
– Tudor Popa: NU!
– Alexandru Lesco: La 1 iunie ne-am intalnit cu totii la Institutul Pedagogic din Tiraspol, locul unde ne intalneam de obicei, cei de la Frontul Popular, si eu mi-am anuntat colegii ca trebuie sa plec din oras. Acolo era si un angajat al Institutului, care a auzit ca trebuie sa plec. Asa ca au inceput cu mine arestarile. La ora 2 noaptea am fost arestat, ca sa nu reusesc sa plec, apoi la ora 5 dimineata a fost arestat Ilie Ilascu, la ora 9 Andrei, peste doua zile, Tudor. Sotia mea era plecata, iar dimineata a auzit la un post de radio rusesc ca cineva a fost arestat, un grup terorist. Nu s-au dat numele in presa. Le era frica sa nu iasa lumea in strada.
– Tudor Popa: Am fost arestat la 5 dimineata, doua zile mai tarziu. Am auzit ca colegii mei nu sunt acasa, dar nu am stiut ca sunt arestati, caci nu ma intorceam de acolo.
– Nu v-ati gandit la un plan de avertizare in caz ca se intampla ceva?
– Alexandru Lesco: Nu ne-am gandit la asa ceva. Nu ne gandeam ca putem fi arestati pentru nimic, doar pentru ca ne adunam undeva si ceream anumite drepturi. Daca arestarea noastra se facea dupa inceperea conflictului de la Tighina, din 19 iunie, poate ne gandeam la ceva, ne faceam un plan. Dar noi am fost arestati pana in 19 iunie, asa ca nu ne gandeam la planuri de acoperire, de retragere...
– Tudor Popa: Cand am iesit acum din inchisoare, m-a contactat un jurnalist din Tiraspol si vroia sa se intalneasca cu mine. Zicea ca s-a intalnit cu sotia lui Ursat (persoana de a carui ucidere am fost acuzati noi). Spunea ca sotia lui nu mai crede ca noi i-am omorat sotul. I-am zis ca exista Hotararea de la Strasbourg. Acolo e clarificata situatia, eu nu mai am ce sa adaug. Si atunci mi-a zis ca sotiei i s-a spus ce sa creada. Cu timpul, ea si-a schimbat parerea.
– Alexandru Lesco: Intr-o conferinta de presa, comandantul Armatei a 14-a, Aleksandr Lebed, a recunoscut ca tot cazul Ilascu a fost regizat si nu a fost un grup Ilascu, ci a fost sectia Frontului Popular din Tiraspol, dar am cazut noi... Chestiile astea le-a spus si Bergman, mai tarziu, seful statului major al trupelor din Transistria.
– Andrei Ivantoc: Au terorizat permanent oamenii. Au facut provocari militare. De exemplu, in comuna Malaiesti trebuia sa vina salvarea pentru o femeie insarcinata. Mai era si un copil in stare grava, care trebuia dus la spital. Cand au intrat in Grigoriopol, indreptandu-se spre oras, a fost deschis focul asupra ambulantei si i-au omorat pe toti. Bergman a recunoscut ca acest caz a fost regizat de autoritatile transnistrene, pentru a invinui Frontul Popular. Nu a scris nimeni despre acest caz.
– Cand a inceput procesul?
– Alexandru Lesco: In 1993. Din 1992 pana in 1993 am asteptat. Si a durat din aprilie pana in decembrie.
– Aveati dreptul la avocat?
– Tudor Popa: Ne-au dat asa, mai mult in bataie de joc...
– Andrei Ivantoc: Am chemat un avocat de la Chisinau. Cand a intrat in sala de judecata insa, l-am rugat sa paraseasca sala, pentru ca este o judecata ilegala. In 15 ani de detentie, m-am intalnit o singura data cu avocatul.
– Alexandru Lesco: Sotia mea a angajat o avocata din Tiraspol, rusoaica. O femeie foarte de treaba, care a patimit si ea, fiind avocatul meu. Nu a putut duce cazul pana la final, pentru ca era permanent urmarita de securitatea trasnistreana. I-au intrat in apartament, i-au stricat mobila, televizorul. O agatau pe strada, i se striga pe strada „tarfa romanca“, o alungau din oras. Pana la urma a plecat in localitatea ei de bastina, pe undeva prin Rusia. Era o femeie cumsecade, as vrea sa o reintalnesc.
– Pe durata procesului va mai bateau?
– Alexandru Lesco: Ne dadeau mai incet... S-au mai oprit. Doar in timpul anchetei ne bateau. Mai ziceau ca ne-am impiedicat, ca am cazut...
– Andrei Ivantoc: Cat a durat procesul, am facut de mai multe ori greva foamei, dar nu a avut nici un efect... Si chiar daca nu erau batai, erau alte forme de intimidare, eram amenintati, stateam fara lumina, ni se interziceau vizitele, pachetele cu mancare si chiar medicamentele...
– Dupa ce v-au arestat, cand v-ati intalnit pentru prima data cu cineva din familie?
– Alexandru Lesco: M-am intalnit prima oara cu sotia dupa 15 zile. Dar nu m-a recunoscut. Cand m-au arestat, mi s-a spus sa imi iau actele, ca daca revin, sa pot sa ma intorc fara probleme. Chiar mi-am luat si camasa alba... Sotia mea ma astepta intr-o camera, iar cand m-a adus anchetatorul, a intors capul, nici nu mi-a dat atentie. Pur si simplu nu m-a recunoscut! Ea a intrebat: „Pe cine mi l-ati adus, caci nu e sotul meu!“. Atunci i-am zis: „Tatiana, asteapta, sunt eu, Alexandru!“. Eram intr-un hal fara de hal, probabil, caci nu aveam oglinda acolo sa vad cum arat, daca nu m-a recunoscut nici sotia...
– Andrei Ivantoc: Eu am vorbit cu sotia prima data dupa opt luni. Mai intai am fost la baie, caci baia era fierbinte si mai fugeau paduchii. Nici sotia mea nu m-a recunoscut. Mi-a adus o oglinda si nici eu nu m-am recunoscut.
– Alexandru Lesco: Nici conditii sa ne barbierim nu aveam. Ne dadeau niste lame cu care ascutisera inainte, cred, vreo 200 de creioane. Umblam toti cu barba. Chiar ca eram de nerecunoscut.
– Ati stat impreuna sau separati?
– Tudor Popa: De la inceput ne-au separat. Din prima zi.
– Nu ati putut comunica?
– Alexandru Lesco: Am gasit noi niste cai de comunicare. Am invatat de la ceilalti detinuti. Doar cand ne scoteau la plimbare mai vorbeam. Mai erau gardieni indulgenti si ne mai lasau sa comunicam, pe ascuns. Dar in rest, stateam in celule separate.
– Andrei Ivantoc: Noaptea mai aruncau gaze in celula si urmareau ce vom face...
– Tudor Popa: Am stat si in subsol cateva luni, la Ministerul de Interne. Acolo era regimul cel mai dur, cu cainele care ne pazea la toaleta, sa nu stam mai mult de 45 de secunde... Nu aveau voie sa te tina in subsol mai mult de 10 zile, pentru ca acolo nu te hraneau, ci iti dadeau doar cate ceva, asa, ca sa nu mori de foame. Nici la plimbari nu ne scoteau, pe cei care stateam la subsol. Cu toate acestea, eu am stat acolo sapte luni de zile. Fara mancare suficienta, fara soare, fara nimic...
– Cum tineati evidenta timpului? Reuseati sa va dati seama cand e zi, cand e noapte?
– Tudor Popa: Se mai auzea cand vin gardienii la serviciu... Si dupa cum ne dadeau apa...
– Cu gardienii cum v-ati inteles?
– Alexandru Lesco: Nu am avut probleme cu ei. Ei isi vedeau de treaba si nu ii interesa pentru ce esti inchis. Nu ne tratau diferentiat. Unii dintre ei chiar erau de treaba.
– Si cu detinutii?
– Alexandru Lesco: La fel. Nu am intrat in conflict cu nimeni. Am avut niste discutii cu capii lor si ne-au spus ca nu impartasesc parerea conducerii penitenciarului. – Tudor Popa: La mine era mai grav, trebuia sa stau permanent in celula. Eram condamnat la o astfel de pedeapsa. Toti imi spuneau ca nu au intalnit un asemenea regim strict. Au mai avut cazuri, de exemplu, ca din 15 ani de detentie, cinci sa fie cu regim strict, adica arestatul sa stea numai in celula. Dar 15 ani de regim strict din 15, nu se mai auzise de asa caz, era unic. Seful inchisorii a scris Procuraturii sa intrebe daca nu e vreo greseala in hotarare. I s-a raspuns ca nu este nicio greseala si ca aceasta este pedeapsa. Venise timpul cand se mai accepta sa vina familia in vizita. Trebuia insa sa ia aprobare, de la Ministerul de Interne al Transnistriei, cererea trebuia aprobata, iti faceau o multime de probleme.
– Ati aflat ca lumea din Romania se intereseaza de soarta dumneavoastra, ca au avut loc manifestari?
– Alexandru Lesco: Am inceput sa aflam in timpul procesului. Pana atunci nu stiam nimic, caci nu aveam acces la presa. Atunci am hotarat sa boicotam procesul. Adica, ne-am inteles intre noi sa nu iesim din cusca pana nu ni se dau ziare sa citim. Si atunci ei faceau procesul, iar noi citeam ziare in cusca. Doar asa am aflat ce se intampla afara. Cat a durat procesul, am avut ziare tot timpul. In penitenciar, nu mai puteam pune conditii.
– Cum mai primeati informatii, totusi?
– Alexandru Lesco: Am insistat noi in penitenciar, pana ne-au pus un radio pe tot coridorul, adica era un radio pentru toti detinutii. La ora 10 seara il inchideau, pentru ca au inteles ca atunci dadeam pe Radio Romania Actualitati (R.R.A.). Insistam sa puna pe R.R.A., pentru ca altfel faceam galagie. Gardianul se inchidea la el in camera, ca sa nu il deranjeze zgomotul. Mai tin si acum minte vocea Ancai Florea.
– A existat vreo incercare de evadare?
– Tudor Popa: Pe mine m-au vizat de multe ori. De fiecare data cand se auzea ca cineva a incercat sa evadeze, veneau imediat la mine. Eu le ziceam ca nici nu am fost in acel loc, dar tot eram invinuit. De patru ori au fost la mine si de patru ori au recunoscut ca au gresit.
– Alexandru Lesco: In 1994 era un pic de haos in inchisoare. Se faceau schimbari la conducerea penitenciarului si toti se plimbau de colo-acolo, se schimbau camerele, dormeau unde vroiau. Nu se mai tinea evidenta. La noi, la izolator, era mai dur regimul, dar, desi am avut posibilitatea, nu am vrut sa evadam.
– Tudor Popa: O data am stat impreuna cu Alexandru la spital. De acolo puteam sa evadam foarte simplu, dar tot nu am facut-o. Simteam ca eram, totusi, urmariti. Abia asteptau sa aiba un motiv pentru a trage...
– Ce ati simtit inainte de a fi eliberati?
– Alexandru Lesco: Zilele erau cat lunile, lunile erau cat anii... Numaram si secundele... Nu am dormit un minut in ultima noapte.
– Tudor Popa: Mi-am baut ultimul ceai si asteptam... Pur si simplu asteptam. Simteam ca nu mai am rabdare.
– Andrei Ivantoc: Mi-au impus foarte multe conditii, chiar sa vorbesc numai in rusa. Nu tineau cont de organizatiile internationale si de apelurile lor. Chiar vreau sa multumesc Crucii Rosii Internationale pentru sprijinul acordat. Ne considerau animale, nu mai aveam nici un drept in penitenciar. De fiecare data cand ajungea gardianul la serviciu, dupa ce se certase cu ai lui acasa, incepea sa ne tachineze, sa ne injoseasca, sa ne ameninte si abia dupa ce batea pe cineva se linistea. Odata au venit jurnalisti din Rusia, dar am refuzat sa vorbesc cu ei. M-au intrebat de ce vorbesc cu reprezentantii organizatiilor internationale, cu presa din Romania, dar cu ei nu vreau. Bineinteles, am fost pedepsit, dar tot am refuzat sa stau de vorba cu ei. Cand m-au eliberat, mi s-a inmanat certificatul de persona non-grata in Transnistria. Am refuzat sa il primesc, doar e pamantul meu, tara mea, de ce sa nu pot veni aici, sa imi vizitez rudele? Atunci m-au batut din nou, in fata presei, a tuturor.
– Din puscarie ati plecat cu catusele la maini?
– Alexandru Ivantoc: Bineinteles! M-au aruncat intr-un microbuz, cu fata la pamant, legat la maini si la picioare. Am fost umilit pentru ultima oara... Cand am ajuns la Tighina, am vrut sa plec inapoi la Tiraspol. Au tras in fata microbuzul, sa nu se vada ce se petrece. Ma doare cel mai mult ca cei de la Chisinau nu au reactionat in niciun fel. Am sunat la Ministerul de Interne si m-am plans ca, fiind cetatean al Republicii Moldova, mi se interzice dreptul de a merge la Tiraspol. Cu acordul lor, m-au luat si m-au dus la Chisinau.
– Povestiti cu seninatate, oarecum, aceste amintiri din inchisoare. Credeti ca a meritat?
– Alexandru Lesco: In ultimii trei ani mi s-a tot pus aceasta intrebare. Poate am regrete pentru perioada pierduta din viata, dar nu pentru cauza pentru care am luptat. Daca as da timpul inapoi, as proceda la fel.
– Credeti ca oamenii politici puteau face mai mult pentru dumneavoastra?
– Alexandru Lesco: Poate se putea, dar ...
– Tudor Popa: Cei care au dorit nu au putut, cei care au putut nu au dorit.
– Andrei Ivantoc: Explicatii se gasesc multe, dezvinovatiri... Daca as da timpul inapoi, poate as mai alege oamenii. Imi pare rau ca mi-am pierdut sanatatea, dar si mai mult imi pare rau ca nu am putut face mai mult pentru popor, pentru tara.
A consemnat: Eugen TOMAC, Magazin Istoric

Alexandru Lesco si Tudor Popa, doi dintre fostii detinuti politici din Transnistria, incarcerati ilegal de Tiraspol timp de 12 si 15 ani, vor fi prezenti la Brasov, incepand de maine 14 noiembrie, ca invitati speciali ai Asociatiei 15 Noiembrie 1987, la manifestarile de 20 de ani de la revolta anticomunista a muncitorilor brasoveni, transmite Civic Media.
Eroii de la Nistru au fost numiti de altfel Membrii de Onoarea ai Asociatiei odata cu decorarea lor cu Ordinul National Steaua Romaniei, in luna iulie anul acesta. La Brasov, cei doi membri ai Sectiei Frontului Popular din Tiraspol in timpul razboiului din Transnistria vor face un anunt important pentru Basarabia, pentru Romania.

Delegatia Chisinaului va fi condusa de Valeriu Ostalep, adjunct al Ministerului Afacerilor Externe si Integrarii Europene de la Chisinau.
In afara de tematica Conferintei care va fi axata pe realizarile si persectivele ale tarilor din cadrul Politicii Europene de vecinatate, vor fi discutate si evolutiile privind solutionarea pasnica a conflictului transnistrean, dar si alte subiecte. Va fi interesant de urmarit in abordarile thintank-urilor germane daca va fi scoasa in evidenta si aparata opinia UE sau a Moscovei in special in ceea ce priveste conflictul din raioanele de est ale Basarabiei dar si daca va fi abordata problema neutralitatii Chisinaului.
Surse ale Romanian Global News din Berlin au declarat ca in ultima perioada Fundatia “Bertelsmann” a avut numeroase contacte cu oficialitati ruse dar si cu cercuri de afaceri ce reprezentau interese rusesti care au solicitat reprezentantilor Fundatiei o colaborare reciproc avantajoasa in activitatile pe care Fundatia le desfasoara sau la care participa. Sursele de la Berlin au declarat de asemenea ca Rusia are numerosi prieteni si in cadrul Institutului Leipzig.
Adjunctul ministrului de externe de la Chisinau se va intalni cu Rolf Nikel, adjunctul Directorului Departamentului relatii externe, politica de securitate si chestiuni globale din cadrul Cancelariei federale, un apropiat al Fundatiei „Bertelsmann” si cu Hans-Dieter Lucas, ambasador cu misiuni speciale, responsabil pentru Europa de Est, Caucaz si Asia Centrala din cadrul Ministerului de Externe german.

Foto: Cornelius Ochmann, unul dintre specialistii Fundatiei Bertelsmann care a stat destul de mult la Moscova

In cele doua zile dedicate tarii noastre, 16 si 17 noiembrie, vor fi mai multe evenimente care cuprind prezentari de carte si lectura in prezenta autorilor, teatru si multa muzica.
Potrivit Portalului romanilor din Austria, pe scena "Volkstheater" din Viena va fi prezentata si piesa "mady-baby.edu" de Gianina Carbunariu, in regia autoarei. “We have a deal" este laitmotivul celor doi protagonisti masculini. Madalina are 14 ani. A venit la Dublin, ademenita de promisiunile noului prieten roman instalat de cativa ani in capitala Irlandei, si pe care l-a cunoscut in Romania. Fosta eleva a trebuit sa renunte rapid la "cariera de star", cu care acesta a ispitit-o. Amorezul, metamorfozat in proxenet, utilizeaza metode speciale: pasaport confiscat, santaj si batai. Un student roman la "Arte vizuale" devine asociatul afacerii: turneaza filme de "hard-porno" cu Madalina-Mady-baby, gras retribuite de clientii locali. Cand fata, insarcinata, nu mai e rentabila, cei doi o elimina fizic. In noul apartament in care s-au mutat, asociatii sarbatoresc prima victorie: au obtinut cetatenia irlandeza "legala"... Lipsa de modele morale si felul in care se negociaza puterea au ramas teme foarte actuale in Romania de azi".
Madalina Ghitescu (Mady-baby), Razvan Oprea (proxenetul) si Roland Matsangos (studentul) au impresionat publicul prin jocul expresiv. Publicul cu casti pe urechi, care a urmarit textul tradus in germana si citit de autoare, Ioana Craciun, i-a rasplatit pe artisti cu indelungi aplauze. Gianina Carbunariu (n. 1977) a terminat piesa "mady-baby.edu" in 2004, in cadrul unui stagiu de dramaturgie la Royal Court Theatre, Londra. In noiembrie 2004, a avut loc premiera la Teatrul Mic din Bucuresti. "Actorii independenti cu care lucrez azi sunt fosti colegi din facultate", ne spune regizoarea. De ce a ales acest subiect? "Ca artista, vreau sa vorbesc despre realitatile din Romania.

La invitatia Institutului Cultural Roman de la Stockholm, Cristian Mungiu (foto) va fi prezent la premiera, pentru a vorbi despre film si a raspunde la intrebarile publicului.
”4 luni, 3 saptamani si 2 zile” va fi proiectat si in zilele de 21 noiembrie, ora 18.30, la cinematograful Saga, si 25 noiembrie, ora 16.00, la cinematograful Grand. In Suedia, filmul a fost achizitionat de distribuitorul NonStop Entertainment AB si va intra in cinematografe pe 30 noiembrie.
Un alt film romanesc prezentat in cadrul Festivalului de film de la Stockholm este ”California Dreamin’”, al regretatului regizor Cristian Nemescu. Filmul a fost inclus in sectiunea Open Zone si urmeaza a fi proiectat pe 15 noiembrie, ora 14.30 la cinematograful Grand, 16 noiembrie, ora 20.30 la cinematograful Saga, 19 noiembrie, ora 14.30 la cinematograful Sture, precum si pe 20 noiembrie, ora 15.00 si 21 noiembrie, ora 20.00, la cinematograful Skandia.
Accesul la filmele difuzate in cadrul festivalului se face pe baza de abonament.