Astazi ne vom opri cu precadere  pentru a detalia programul de manifestari pe care si l-au propus profesorii si elevii Colegiului National Emanuil Gojdu, pentru a elogia  patronul spiritual al scolii. Aceste manifestari au debutat cu depuneri de coroane la mormantul parintilor lui Emanuil Gojdu, iar intr-o manifestare distincta au fost depuse jerbe de flori la statuia marelui barbat care strajuieste centrul Oradiei. In amfiteatrul colegiului s-au desfasurat un amplu simpozion in memoria lui Emanuil Gojdu. Deschizand aceasta manifestare, prof. Dorel Tifor, directorul colegiului, a vorbit pe larg despre  mandria de a fi „gojdist”, si totodata a facut cunoscut faptul ca aceasta scoala oradeana a primit de curand cel de-al treilea titlu de „Excelenta”, pentru al treilea an consecutiv din partea Ministerului Educatiei si Cercetarii, insotit de un premiu de o suta milioane lei destinat dezvoltarii bazei materiale a scolii.

Au urmat apoi comunicarile ce ni le-au prezentat pe Emanuil Gojdu si activitatea sa multilaterala: prof. emerit Emil I. Rosescu, la cei 90 de ani impliniti, decanul de varsta al profesrilor prestigioasei scoli, prof. Nicolae Moldovan, prof. Radu Birta, prof. Adrian Cuc, sunt autorii unor astfel de comunicari care, studiind fenomenul Gojdu, si-au adus o contributie importanta la cunoasterea acestuia.

Au fost prezentate apoi o suita de medalioane ale unor importante personalitati ale vietii spirituale, o parte din sutele de absolventi ai acestei prestigioase scoli. Astfel, prof. Maricia Petrila, ni l-a prezentat pe scriitorul D.R. Popescu, prof. Daniela Iederan pe Titus Popovici, prof. Liana Bako pe Pop D. Popa, iar prof. Dorel Tifor ni l-a prezentat pe un alt „fost gojdist” care face deasemenea cinste scolii pe care a terminat-o, respectiv dl. prof dr. Dorin Poenaru, un reputat specialist de talie mondiala in domeniul fizicii nucleare.

Un moment cu totul deosebit a fost rezervat in cadrul simpozionului acordarii de diplome de onoare si a medaliei omagiale a Colegiului Emanuil Gojdu din Oradea ca semn de pretuire a contributiei la perpetuarea spirtului gojist de care au beneficiat  doi fosti elevi ai liceului: conf. univ. dr. Constantin Malinas, autorul cartii „Bicentenarul aniversarii nasterii lui Emanuil Gojdu",  a numeroase studii si article despre acesta, dar si pentru  activitatea ca scriitor si prof. Iosif Popa, autorul a aproape o suta de reportaje, interviuri, recenzii si alte genuri gazetaresti, care  impreuna cu alti gojdisti, a strans 55 mii semnaturi pentru ca testamentul lui Gojdu sa fie infaptuit asa cum l-a gandit acesta, si totodata, a monitorizat aproape tot ce a aparut in presa romanesca si in revistele electronice ale romanilor din diaspora in ultimii doi ani, in legatura cu viata si activitatea lui Emanuil Gojdu.

S-au acordat deasemenea, diploma de onoare si medalia omagiala prof. Ignat Cristina pentru ca a calauzit un elev spre medalia de argint la Olimpiada Internationala de Fizica din 2002, prof. Anita Luncan deasemenea cu un elev castigator al medaliei de bronz a Olimpiadei de Chimie din 2005, prof. Ecaterina Schiop care a indrumat pregatirea unui elev medaliat cu argint la Olimpiada Balcanica de Matematica din 2006, dar si castigatoare a titlului de „Excelenta” 2006, acordat de catre Primaria Municipiului Oradea, la categoria profesori preuniversitari. Acestui eveniment, i-au fost dedicate mai multe expozitii  in care au fost prezentate desene si fotografii realizate de catre elevii colegiului, dar si concursuri la diferite ramuri sportive.
Iosif Bratcanu, Oradea

La deschiderea sedintei plenare a parlamentului de la Chisinau, introdusi de parlamentarul comunist Victor Stepaniuc, au intrat in sala trei indivizi condusi de un anume Claudiu Alexa, pe care Marian Lupu, Presedintele Parlamentului, i-a prezentat incalcand toate normele de protocol ale unor astfel de sedinte, ca „o delegatie a Comunitatii Moldovenilor din Romania”.
Daca complicitatile celor doi mai sus mentionati curg in sensul altor actiuni ostile romanilor, iata insa ca in aceasta ecuatie intra un alt actor, si anume Judecatoria de la Iasi, care prin dosarul numarul 299/PJ/2006, mai precis in 25 ianuarie, inregistra ca persoana juridica romana, „Comunitatea Moldovenilor din Romania”. Ce are in statut aceasta asociatie inregistrata cu atata usurinta de Judecatoria Iasi: asociatia militeaza pentru „pastrarea identitatii nationale, culturale si spirituale a cetatenilor romani de etnie moldoveneasca”. Iata cum visul tatucului Stalin si a generatii intregi de agenti rusi, este parafat de o autoritate a statului roman, care practic se face complice cu toata ofensiva antiromaneasca din est. Cine a fost acel judecator? Are el de-a face cu serviciile secrete rusesti? Sau cu cele de la Chisinau? Ce au facut cei care la frontiera NATO care ar fi trebuit sa monitorizeze si sa impiedice actiuni ce aduc atingere intereselor de securitate ale Romaniei si implicit ale NATO? Sunt intrebari la care cineva trebuie sa raspunda.

Ca reactie la diversiunea creata in Parlamentul de la Chisinau, deputatul Vlad Cubreacov, Presedintele Fractiunii PPCD de la Chisinau, a adresat o intrebare(interpelare) pe aceasta tema. Romanian Global News prezinta interpelarea deputatului basarabean:

„DEPUTAT VLAD CUBREACOV,
PRESEDINTE AL FRACTIUNII PARTIDULUI POPULAR CRESTIN DEMOCRAT

INTREBARE adresata:

1. Ministerului Afacerilor Externe si al Integrarii Europene al Republicii Moldova
2. Directiei Relatii Parlamentare Externe a Parlamentului
3. Presedintelui Parlamentului

Astazi, in deschiderea sedintei plenare a Legislativului, Presedintele Parlamentului Republicii Moldova Marian Lupu, a doua persoana in stat, in calitatea sa oficiala ne-a facut cunoscut si ne-a cerut urmatoarele:

„Imediat anterior am fost anuntat in Prezidiu ca in sala plenului Parlamentului este prezenta o delegatie compusa din 3 persoane, o delegatie a Comunitatii Moldovenilor din Romania in frunte cu domnul Alexa Claudiu, doctor in stiinte, consilier al municipiului Husi. Rog sa salutam colegii nostri. Dorindu-le o vizita foarte productiva si un sejur placut la Chisinau, in Republica Moldova. Va salutam, stimati colegi.”

Conform uzantelor din toate Parlamentele europene, in cadrul sedintelor plenare, Presedintele Parlamentului sau presedintele de sedinta saluta doar delegatiile oficiale invitate de Legislativ in acord cu normele legale si cele de protocol.

Am constatat ca secretarul de sedinta nu cunostea numele cetatenilor romani, prezentati drept colegi ai deputatilor, si salutati oficial de Presedintele Legislativului. Nici Comisia pentru Politica Externa si Integrare Europeana si nici Directia Relatii Parlamentare Externe nu au fost la curent cu vizita celor 3 cetateni romani in Legislativ. Misiunea diplomatica a Romaniei la Chisinau si Misiunea diplomatica a Republicii Moldova la Bucuresti de asemenea nu au fost la curent si nu au intreptins nici un fel de demersuri in legatura cu vizita „delegatiei” salutate oficial de Presedintele Parlamentului. Subiectul nu a figurat pe agenda Biroului Permanent al Parlamentului.
In opinia mea acest caz cu substrat politic este unul scandalos, intrucat sfideaza uzantele diplomatice si normele de protocol si ar putea afecta inutil bunele relatii dintre Republica Moldova si Romania. Exista rumori care sustin ca „delegatia” straina salutata oficial de domnul Presedinte Marian Lupu va avea la Chisinau si contacte cu alti „colegi” din anumite cercuri politice si servicii secrete, in afara de contactele cu domnii Victor Stepaniuc si Vasile Stati.
In legatura cu aceasta situatie le cer factorilor interpelati sa-mi puna la dispozitie, in scris, urmatoarele informatii:

1. Care este statutul si mandatul „colegilor” si „delegatiei” straine introduse in Parlament si salutate oficial de Presedintele Legislativului?
2. La invitatia cui este efectuata „vizita” acestei „delegatii” straine in Parlamentul Republicii Moldova?
3. Care este scopul acestei „vizite” in Parlament?
4. Daca au fost sau nu Guvernul Republicii Moldova, Ministerul Afacerilor Externe si al Integrarii Europene si Directia Relatii Parlamentare Externe implicati oficial in pregatirea si desfasurarea acestei „vizite” in Parlament?
5. In ce alte activitati ale Parlamentului si ale organelor lui de lucru, a altor autoritati publice, au mai fost implicati cei 3 cetateni straini, prezentati oficial de dl Lupu drept „colegi”?
6. Care a fost interesul politic major si necesitatea salutarii oficiale a „delegatiei” straine conduse de Claudiu Alexa?
7. Daca turneul acestei „delegatii” straine prevede sau nu si o vizita oficiala la Tiraspol, unde Claudiu Alexa si companionii sunt pretuiti si asteptati cu nerabdare de alti „colegi” de idei si de actiune?

In incheiere doresc sa precizez ca nu as fi formulat aceasta Intrebare daca organizatorii de la Chisinau ai „vizitei” acestei „delegatii” straine nu ar fi tinut cu tot dinadinsul sa-si prezinte „colegii” in cadru oficial, in dispretul uzantelor diplomatice si a normelor de protocol in vigoare.

Va multumesc!”

As aminti ca Declaratia de Suveranitate a fost adoptata la 23 iunie 1990, ceea ce insemna atunci o forma intermediara, o prima faza juridica de desprindere de Moscova, urmata tocmai la un an si ceva de Declaratia de Independenta din 27 august 1991. Deci, atunci cand inca nu eram “suverani” si nici “independenti”, Sovietul Suprem al RSSM, in noua sa componenta de dupa primele alegeri democratice, a adoptat o hotarare prin care a recunoscut Independenta Lituaniei, adoptata la 11 martie a aceluiasi an. Eu nu am fost deputat in primul Legislativ, dar, datorita relatiilor mele cu lituanienii si prin ceea ce am putut face in acele zile, mi-am adus si eu contributia la aceasta decizie istorica.
As vrea sa remarc rolul lui Valeriu Matei, care la acea data era membru al Prezidiului Sovietului Suprem si presedinte de comisie, ca si al lui Mihai Ghimpu, deputat si el, al lui Ion Hadarca, prim-vicepresedinte al legislativului, care au stiut cum sa influenteze deputatii de atunci, astfel incat, fara sa dispunem de o majoritate, sa poata fi promovata aceasta decizie. Mircea Snegur, care era la acea data presedinte al forului legiuitor, a avut si dansul meritul de a promova si de a supune votului hotararea respectiva.

R: - Cu unii mentionati mai sus intre timp v-ati despartit, ati avut si conflicte…
I.R.: - E adevarat, dar asta s-a intamplat peste tot dupa declararea Independentei, inclusiv la Vilnius. Acolo, cei din Saijudis-ul de altadata, care, de altfel, a fost fondat in aceeasi zi cu Miscarea democratica de la noi, la 3 iunie 1988, astazi sunt care in partidul lui Brazauskas (ex-comunist), care la liberali, care la social-democrati. Vitautas Landsbergis, ex-presedintele Lituaniei, de pilda, azi e membru al Partidului Conservator, condus de liderul opozitiei, prietenul meu, Andrius Kubilius, fostul sef al statului lituanian fiind si deputat in Parlamentul European. Dar ca intre timp s-au mai produs si paruieli intre noi, pai unde s-a vazut politica fara asa ceva. Cred, insa, ca e de datoria mea sa marturisesc lucrurile asa cum au fost.

R: - Si ce ar mai fi de amintit despre acel episod din istoria comuna a Moldovei si Lituaniei?
I.R.: - Multe sunt de zis. Ar fi de scris o carte despre astea, dar poate peste niste zeci de ani. Pana atunci, insa, sa va dau cateva elemente importante. Primul lituanian pe care l-am intalnit a fost Albinas Ianuska. In august 1988, la Leningrad, unde eram cu Mihai Ghimpu, la una din primele intruniri ale miscarilor si grupurilor democratice din tot imperiul. De altfel, am stat cateva zile in gazda la Dumitru Moldovanu, un mare patriot, care a fost nevoit sa se stabileasca acolo, fiind persecutat la bastina pentru vederi nationaliste si antisovietice. (In primele zile ale lui noiembrie 1990, Dumitru Moldovanu a fost ucis in plina zi cu doua lovituri de cutit in inima, de fata fiind si doi nepoti de-ai lui. Ucigasii n-au mai fost gasiti. Ca, de altfel, si cei care l-au omorat pe Valentin Ciobanu, presedintele filialei noastre de la Botanica, in toamna lui 1998, cu trei lovituri de ranga in cap, in momentul cand incerca sa deschida usa de la intrarea in locuinta sa.)
Deci, eram la Leningrad, in august 1988. Urma sa aiba loc reuniunea grupurilor democratice din toata URSS. Dar autoritatile ne-au interzis sa ne adunam in oras, obtinerea unei sali devenise imposibila si riscanta. Atunci, organizatorii, un grup de intelectuali, care ne-au intalnit intr-un apartament de pe str. Lugovskaya, ne-au spus sa ne deplasam a doua zi la o ora anumita cu trenul (“electricika”) undeva in afara orasului, ca si cum la vila, la gradina, acolo fiind loturile orasenilor. Am petrecut o seara de taina in discutii nesfarsite cu Dumitru Moldovanu la el acasa, eu si Mihai Ghimpu povestindu-i despre cum e cu miscarea noastra la Chisinau, el dandu-ne o serie de tiparituri “samizdat”, unele inca de pe vremea lui Brejnev. A doua zi dimineata, am mers in doi la gara si am luat trenul indicat. Ne-am asezat in vagon, vorbeam intre noi romaneste, in fata stand un baiat cam de varsta noastra. Parca asculta ce vorbim. La un moment dat ne-a intrebat: “A vi otkuda?” (De unde sunteti?) “Moldavia”, - am raspuns. “A—a…”, face tanarul. Pauza. Se uita prin parti, dupa care deschide geanta sport si ne intinde pe furis un ziar. Era primul numar al buletinului de stiri al Miscarii democratice Saijudis, versiunea rusa. Omul din fata noastra era Albinas Ianuska, militant ca si noi pentru libertate. Intre timp, dansul a imbratisat cariera de diplomat, a fost pana recent viceministru de Externe, acum e consilier al primului ministru.
Tot in acea perioada l-am cunoscut pe Victor Balmus, devenit in Lituania Balmusas, dupa obiceiul locului, fiul lui Gheorghe Balmus si al Iuliei Balmus, nepotul dupa frate al lui Pavel Balmus, istoricul literar. Familia Balmus vine si ea ca si a mea din Telenesti, iar cand eram copii, mama ne ducea la pediatrul Iulia Balmus, in oraselul unde m-am nascut. Acest Victor s-a insurat cu o lituanianca si a insusit limba tarii de adoptie. El a fost persoana-cheie in relatia noastra cu lituanienii. Acolo am tiparit in conditii de clandestinitate primele numere ale buletinului informativ al Miscarii noastre “Desteptarea”, machetele fiind transportate cu avionul, iar tirajele aduse cu masinile. Tot acolo am facut si abtibilduri cu tricolorul nostru, si cele cu 23 august si sarma ghimpata, si insigne, pe care le distribuiam apoi la intrunirile noastre publice. Apropo, cel care coordona toata activitatea cu tipariturile clandestine, “regele Samizdat-ului” acelei perioade, era Petras Vaitiekunas, azi ministru de Externe al Lituaniei. La el se tipareau foi volante si brosuri pentru Kazahstan, peninsula Taimar, insula Sahalin, nu doar pentru partea europeana a imperiului.
Cei care veneau pe la mitingurile noastre de la Teatrul de Vara poate si-l amintesc pe ochelaristul care vorbea din scena domol, dar ferm despre Pactul Ribbentrop-Molotov, imperiu si libertate. Kaghebistii de atunci il tin minte sigur. Asta deoarece dupa ce i-am petrecut la aeroport pe el si pe Victor Balmus, dincolo de zona de control a biletelor, doi tovarasi in civil au avut cu ei o “discutie profilactica”, plina de amenintari. Cei doi au fost somati sa nu mai vina in Moldova, altfel risca sa nu se mai intoarca in Lituania. Amenintarile de serviciu erau Siberia, puscaria sau perspectiva de a suporta pedeapsa capitala pentru tradare de tara. Ce norocosi am fost, totusi, ca Perestroika s-a terminat cu bine!
De altfel, iarna trecuta am fost la o conferinta internationala la Vilnius, am intrat si pe la Petras. Mare mi-a fost mirarea sa vad la el acasa un catalog in care el isi facea in acea vreme notite despre toate tiparirile, indicand tirajele, responsabilii etc. Totul pus la punct nemteste. Am invatat atunci impreuna ceva conspiratie, am riscat impreuna cu placere, cu satisfactia generatiei de rebeli decisi sa afirme libertatea si in imperiu. Asadar, Perestroika lui Gorbaciov pentru noi a fost o oportunitate de care am uzat din plin.
Am retinut din acele vremuri fraza “As milu Lietuva!” imprimata pe insigne si tricouri, rostita ca o rugaciune de lituanieni. Adica, “Iubesc Lituania!”. Iata crezul formulat scurt si asumat din plin de luptatorii contra ocupatiei si anexiunii sovietice din aceasta mica republica baltica, ajunsa in fruntea miscarii de eliberare nationala, democratice si pasnice din acele timpuri.
Zic si eu, cum au mai spus-o atatia cu astfel de ocazii: ”Si eu am fost acolo.”.

R: - Vorbiti despre trecut cu atata patima de parca l-ati fi trait acum o mie de ani…
I.R.: - A, nu, e chiar foarte recent, atat de recent incat nici nu am reusit sa imbatranim. Atata doar ca privind in urma, noi putem spune linistit ca avem trecutul nostru, avem mortii nostri, avem framantarile, riscurile si izbanzile noastre pe care ni le asumam din plin. Doar asa viata are sens si gust pentru noi.

R: - Si totusi, cum anume Moldova a reusit sa fie prima intre “republicile-surori” care a recunoscut Lituania, si nu Letonia sau Estonia, sa zicem, nu Georgia sau Armenia, in ultima castigand atunci, in 1990, alegerile cu un scor zdrobitor Miscarea Panarmeneasca (Armeanskoie Obscenationalioe Dvijenie)?
I.R.: - Asa s-a intamplat ca noi ne-am dovedit a fi mai operativi. Asta, in primul rand, datorita relatiilor perfecte, rodate zilnic, pe parcursul a doi ani de activitate comuna. Apoi, in acel moment, toata lumea “buna”, eternii rezonabili care nu creeaza, ci doar consuma, deseori inconstient, istoria, ii privea pe baltici in general si pe lituanieni in special ca pe niste nesabuiti, niste nebuni, sinucigasi etc. Iata noi, moldovenii, ne-am dovedit a fi la fel de nebuni ca ei, nebuni intru setea de libertate, asa cum sunt nebunii intru Hristos.
Printre cei pe care trebuie sa ii pomenesc drept coautori ai actului de recunoastere a Independentei Lituaniei de catre Moldova sunt si doi buni prieteni de-ai mei, Laima LIucija Andrikiene (azi deputat in Parlamentul European din partea conservatorilor si membru al Grupului PPE) si Vidmantas Ziemelis (azi deputat in Seimul Lituaniei, membru al Comisiei Juridice). Anume ei au facut drumul intre Vilnius si Chisinau de mai multe ori in acea primavara fierbinte, cu ei am redactat ciorna documentului votat apoi de Legislativul de la Chisinau. Pe Vidmantas l-am reintalnit acum la Vilnius, iar Laima a vizitat de cateva ori Chisinaul in ultimii doi ani.
Aici nu ma pot abtine de la o marturisire. Acum vreo doi ani, in fostul Legislativ, prin 2004, eram la Bruxelles impreuna cu Victor Stepaniuc si Dumitru Braghis la sedinta Comitetului de Cooperare RM-UE. In timpul sedintei intra cineva incet si se aseaza undeva in stanga mea. Cere cuvantul. Ma gandeam in acel moment la ce urma sa spun si initial nu eram foarte atent, dar imediat m-am concentrat atunci cand am auzit ca doamna care vorbea se referea la ceva care paca imi era cunoscut. Ea a zis ca acum niste ani undeva in alt colt al URSS a fost cineva care a depus eforturi sa recunoasca tara sa aflata sub o presiune teribila a Moscovei, iar unul dintre acesti oameni este aici, in aceasta, sala, alaturi. Vorbea in engleza. His name is Iurie Rosca, a adaugat ea. Mi-a multumit de la microfon, public, a intors fata catre mine si mi-a zis ruseste: “Zdravstvui, Iura.”. Abia atunci am recunoiscut-o. Era Laima. Nu o mai vazusem din primavara lui 1990. Cred ca am lacrimat amandoi, asa, pe furis. Intre timp si tara mea devenise independenta, iar tara lor deja ajunsese in NATO si UE.

R: - Daca a venit vorba, de ce totusi balticii au reusit si noi nu? De ce ei astazi ei sunt dincolo, iar noi dincoace de gard? De obicei comentariile la acest subiect din ultimii 15 ani se consuma la locul comun potrivit caruia balticii au fost eroici si solidari, iar noi am fost lasi si neuniti.
I.R.: - Aici fara putina istorie si geopolitica nu ne putem descurca. Cat priveste solidaritatea inteleasa in sensul marilor reuniuni publice din perioada Perestroika, sa nu uitam ca ele aveau loc in toate capitalele republicilor ex-sovietice. Atunci, odtata cu liberalizarea dictaturii comuniste, adunarile publice insemnau deopotriva afiramrea libertatii intrunirilor, a celei de exprimare si deopotriva a pluripartidismului in faza lui incipienta. Mai tarziu de la mitinguri si foi volante s-a ajuns la partide politice democratice si ziare independente. De altfel, eu in Lituania am auzit inca atunci gluma “Trei lituanieni, cinci partide”. In Letonia sau Estonia spectrul politic nu e mai putin fragmentat. Insa unii de la noi care habar nu au despre realitatile politice din cele trei tari baltice asa isi explica unele dificultati majore pe care le-am infruntat noi in ultimii vreo 20 de ani.
Nu trebuie sa uitam de faptul ca Estonia, Letonia si Lituania au fost tari independente, subiecti ai dreptului international pana la ocupatia din 1940. Prin urmare, marile puteri occidentale nu au recunoscut niciodata actul de ocupatie si anexiune a acestora, tarile respective avand de-a lungul a cincizeci de ani de confurntare intre sovietici si occidentali guverne in exil si reprezentante diplomatice. A nu se uita ca noi am avut “dezavantajul” de a fi ocupati, cel putin intial, in 1940, partial, nu integral, Romania fiind nevoita sa cedeze sub amenintarea cu aplicarea fortei teritoriile din Rasarit. Totusi, Romania s-a pastrat ca stat independent si ca subiect de drept international, iar semnatura pusa pe Tratatul de Pace de la Paris in 1947, chiar daca a fost facuta de un guvern de ocupatie, tara fiind invadata de Armata Sovietica, ramane valabila si nimeni nu-si poate premite luxul sa conteste ordinea postbelica. In plus, balticii au avut diaspore puternic organizate in SUA si alte tari vestice, extrem de active, cu influenta reala asupra factorilor de decizie ocidentali. A fost important si faptul ca tarile nordice au fost de o solidaritate exmplara cu vecinii sai aflati sub ocupatie. Asta in timp ce tot atunci Romania inca zacea sub regimul Ceausescu. Astfel, odata cu slabirea URSS au aparut premisele reale pentru desprinderea balticilor de impreriu.

R: - Asadar, “trenul baltic” l-am pierdut atunci, dintr-un motiv sau altul.
I.R.: - Formula “trei plus unu” nu a luat foc atunci. Dar sa ne intrebam cum a fost posibil, de pilda, ca armata sovietica sa paraseasca teritoriile celor trei tari baltice inca acum peste zece ani in timp ce in Moldova si Georgia aceeasi armata a protejat separatismul teritorial, inspirit de Moscova, si a purtat, in 1992, razboiae de partea separatistilor, in scopul mentinerii celor doua tari sub controlul Rusiei? Sa fim de acord ca rusii nu si-au retras pezenta militara din tarile baltice de buna voie, ci sub influenta Occidentului, in primul rand a SUA. Oare chiar crede cineva ca era atat de greu pentru Moscova sa provoace separatismul teritorial si sa-si pretexteze astfel mentinerea prezentei militare in tarile baltice?
Planul era valabil pentru toate republicile rebele, pentru lituanieni era zona populata de polonezi din preajma Vilniusului, pentru estonieni zona Narvei, populata masiv cu rusofoni, iar de letoni ce sa zicem, daca acestia abia de ramasesera putin peste 50 la suta.
Bineinteles, este bine cunoscuta si demna de toata pretuirea constiinta nationala viguroasa, caractristica acestor popoare, in raport cu experimentul identitar tragic, caruia i-am fost supusi noi.
Trezeste admiratie mentalitatea popoarelor nordice, serioase, bine organizate, capabile sa creeze institutii puternice si functionale. Dar fara sustinerea puternica a Occidentului Moscova ar fi innabusit in sange curajoasele popoare baltice, asa cum a facut-o dupa razboi.
Imaginati-va pentru o clipa cum s-ar fi dezvoltat Moldova fara armata de ocupatie din Transnistria…

R: - … Slava Domunlui ca s-a retras macar la Nistru…
I.R.: - … Da, slava Domnului si multumim americanilor ca i-au inghesiut pana acolo. Deci, Moldova fara trupe de ocupatie, fara regim separatist ar fi avut un alt ritm de dezvoltare economica, dar si de integrare euroatlantica. Sigur, istoria nu se face cu daca si nici nu e cazul sa ne dedam unor regrete.
Trebuie sa privim pozitiv lucrurile. Cert este faptul ca cele trei tari baltice sunt niste parteneri strategici de prima importanta, experienta lor este de o valoare exceptionala pentru noi. Ne inspiram de la ei in realizarea reformelor, mizam pe sprijinul lor in efortul nostru de integrare europeana. Vocea balticilor suna extrem de viguros si credibil la Bruxelles si la Washington. Este extem de important faptul ca Presedintele nostru Valdimir Voronin a avut acum aproximativ un an un truneu in toate trei capitalele baltice, dupa care au urmat vizitele oficiale ale celor trei presedinti la Chisinau. Cooperarea interparlamentara este excelenta. Contactele intre guverne, ministerele de externe la fel. Ele trebuie aprofundate pe toate planurile. Moldova are perspectiva ca stat independent, democratic, prosper,unitar si membru al Uniunii Europene. Totul depinde de noi, sa stim sa valorificam oportunitatile, sa beneficiem de aliante si parteneritate durabile. Si in definitiv, sa fim seriosi in raport cu problemele tarii si mai putin in raport cu propria persoana.

R: - Totusi acum deja deveniti o persoana cu merite…
I.R.: - La cata hula si ocara se varsa peste capul meu zilnic din partea neprietenilor (ca dovada directa a eficientei noastre politice) nu mai ametesc eu in urma unui frumos semn de pretuire din partea prietenilor mei lituanieini. Adresez si pe aceasta cale cuvinte de recunostinta dlui Presedinte Valdas Adamkus pentru inalta distinctie, ca si Minsterului de Externe al acestei tari, care anul trecut mi-a acordat o medalie primita tot acum, cu ocazia vizitei mele la Vilnius. Eu nu sunt decat exponentul unei formatiuni politice, a unui curent de opinie, si dorinta mea este sa fiu efficient, alaturi de familia mea politica de acasa si din intreaga Europa, dar si din SUA, si din Mexic, si din Rusia. Noi, democratii, suntem multi, solidari si fericiti ca putem servi o cauza frumoasa.
Iar pana ajung si eu persoana respectabila, bun de scris memorii mai e mult timp, si mai ales mult de facut. Veti vedea, foarte repede Moldova va fi si ea in rand cu tarile baltice, dincolo de gard, in familia natiunilor europene.
Interviu realizat de Sergiu Praporsic si Igor Burciu – Flux

foto - Iurie Rosca

Instituirea frontierei pe Prut, in urma raptului de la 1812, si izolarea Basarabiei de pietele externe au avut consecinte din cele mai grave pentru economia tinutului, intrucat au fost intrerupte relatiile economice traditionale cu restul Principatului Moldovei, cu celelalte teritorii romanesti, cu Austria si Imperiul otoman. Pentru o perioada indelungata, comertul Basarabiei a fost paralizat, acest fapt avand repercusiuni grave pentru economia regiunii. Numerosi calatori straini care au vizitat provincia romaneasca de la est de Prut in anii 20-30 ai secolului al XIX-lea, inclusiv, cei de origine rusa, au fost nevoiti sa recunoasca regresul vizibil economic pe care-l inregistrase acest teritoriu, in comparatie cu perioada de pana la anexare.
Pana in anul 1830, autoritatile tariste au pastrat linia vamala pe Nistru (trecerea graului spre portul Odesa s-a permis din anul 1818 numai printr-un singur punct vamal – cel de la Ovidiopol). Abia peste o anumita perioada, la insistenta negustorilor basarabeni, au fost restabilite relatiile comerciale cu Principatul Moldovei si Austria. Izolarea indelungata a Basarabiei de restul lumii si curmarea comertului traditional a provocat un regres economic, o involutie a acestei regiuni, care vor fi depasite catre anii 40 ai secolului al XIX-lea. Cei trei autori ai manualului de istorie integrata au preluat notiunea de „dezvoltare economica” a Basarabiei pentru perioada 1812-1850 din arsenalul istoriografiei sovietice, care, din dorinta de a prezenta perioada ce a urmat „alipirii” tinutului la Rusia ca pe una extrem de benefica pentru populatia romaneasca a Basarabiei, au recurs la minciuna si denaturare a adevarului istoric. Din pacate, minciuna s-a perpetuat si in pagina manualului „integrat”, in care se afirma cu emfaza ca Basarabia si teritoriile din stanga Nistrului „s-au integrat din punct de vedere economic in sistemul economic al Rusiei, ramanand sa se dezvolte aceleasi ramuri: agricultura, industria si comertul”. Prin urmare, formularea corecta a temei nr. 10 ar trebui sa fie: „Evolutia vietii economice...” si nu „Dezvoltarea economica...”, deoarece, in perioada anilor 1812-1850, populatia Moldovei dintre Prut si Nistru a avut de suportat consecintele grave ale rasluirii teritoriale de la 1812. De altfel, nici populatia romaneasca din stanga Nistrului n-a cunoscut o perioada de „inflorire” dupa anexarea acestor teritorii la acelasi Imperiul rus, la 1792 (si nu la 1791, precum afirma gresit cei trei autori). Tratatul de pace de la Iasi, prin care Imperiul rus isi adjudeca teritoriile din stanga Nistrului a fost semnat la 9 ianuarie 1792.
O prezentare distorsionata a lucrurilor s-a produs si in cadrul compartimentului acestei teme, consacrat agriculturii. Cultivarea terenurilor arabile de catre marii latifundiari si tarani este considerata principala activitate economica din tinut in perioada anilor 1812-1850. In realitate, in prima jumatate a secolului al XIX-lea, principala ramura a economiei Basarabiei ramane a fi cresterea vitelor. Insa despre aceasta indeletnicire a populatiei provinciei nu exista nici o mentiune, desi ea asigura un venit mai mare decat agricultura.
Acelasi compartiment dedicat agriculturii Basarabiei contine si alte multiple erori. Astfel, cei trei autori utilizeaza, absolut incorect, sintagma „relatii ale taranilor cu stapanii lor”, cu referire la aceasta perioada (p.44), ignorand niste realitati arhicunoscute, si anume, acordarea libertatilor juridice taranilor din Principatele Romane in urma lichidarii serbiei de catre domnitorul C. Mavrocordat, in anul 1746, in Tara Romaneasca, si in 1749, in Moldova.
Ceva mai jos, este adevarat, este utilizata notiunea de „tarani liberi”, care contrazice sintagma precedenta, dar imediat urmeaza o alta eroare, atunci cand se cauta a preciza cine sunt acestia si se specifica, intre paranteze, ca acestia s-ar diviza in doua categorii – „clacasii si dijmasii” (p.44). In realitate, este vorba despre o singura categorie sociala – taranii liberi, care prestau boierescul si plateau dijma. O exagerare constituie si afirmatia in conformitate cu care „Moldova dintre Prut si Nistru si teritoriile din stanga Nistrului devenisera zone economice agricole importante pentru vastul Imperiu Rus” (p. 45). In realitate, sub aspect economic, aceste teritorii, in perioada anilor 1812-1850, nu prezentau o importanta deosebita pentru „vastul Imperiu Rus”. Ponderea productiei agricole din aceste tinuturi era una extrem de modesta pe fundalul productiei globale a Rusiei.
Cei trei autori o tin in continuare cu exagerarile total deplasate, atunci cand afirma ca „pe largi suprafete arabile se cultivau floarea-soarelui, sfecla de zahar, tutunul...” (p.45). Asemenea afirmatii fanteziste nu au fost prezente nici chiar in manualele sovietice de istorie!
Tot in cadrul compartimentului dedicat agriculturii, cei trei bravi autori confunda notiunea de „chintale” cu cea de „cverte” (un cvert era egal cu 8-10 puduri – masura utilizata pentru diferite tipuri de cereale).
Afirmatiile „nazdravane” ale autorilor manualului de istorie integrata inventata curg si in continuare ca din cornul abundentei. Astfel, in compartimentul „Industria” aceleiasi teme, acestia afirma cu seninatate ca „industria mare (fabrici si uzine) se dezvolta insuficient” (p.45). In realitate, „industria mare” in Basarabia anilor 1812-1850 lipsea cu desavarsire si, prin urmare, „dezvoltarea insuficienta” a acesteia tine de rodul imaginatiei fanteziste a celor trei autori. Dorinta „patimasa” a celor trei de a prezenta in culori cat mai roze efectele „benefice” ale incorporarii Basarabiei in Imperiul rus se manifesta si atunci cand se afirma ca in Basarabia si stanga Nistrului „au fost construite si functionau” fabrici de textile, fabrici de sticla, fabrici de caramida, fabrici de lumanari, abatoare”. (p.45), sau cand se constata ca „cele mai multe intreprinderi industriale in Basarabia erau concentrate la Chisinau, Tighina, Cetatea Alba, Orhei, Balti, Hotin, iar in partea stanga a Nistrului – la Tiraspol, Rabnita, Dubasari, Birzula, Balta, Ananiev, Movilau” (p. 45-46). In realitate, in perioada anilor 1812-1850 putem vorbi, cu referire la teritoriile mentionate, doar despre o industrie rudimentara caracterizata, in temei, de mestesugurile casnice. Majoritatea covarsitoare a mestesugarilor dispuneau de mici ateliere, care, de cele mai multe ori, se aflau in incaperile de locuit. Veniturile lor abia satisfaceau necesitatile familiei mestesugarului si acopereau darile pe care acesta trebuia sa le plateasca statului.
In Basarabia acestei perioade functionau si ateliere de tip manufacturier de vopsire a panzei si postavurilor, de producere a caramizii si lumanarilor, dar si cateva tabacarii. Toate aceste ateliere de tip manufacturier nicicum nu pot fi numite fabrici. Doar celor cateva intreprinderi de producere a spirtului si sapunului, ce au fost infiintate in Basarabia catre mijlocul secolului al XIX-lea, li se poate atribui calificativul de „fabrici”.
Si ultimul compartiment al lectiei nr.10, consacrat comertului, contine numeroase inexactitati si afirmatii eronate. Este incorecta asertiunea, in conformitate cu care, Basarabia „exporta in multe tari europene animale si produse animaliere”. Principalul si aproape unicul importator de cabaline, bovine si pielarie din Basarabia era Austria, mai putin Imperiul otoman. In Imperiul otoman erau exportate, in temei, ovine.
Total incorecta este si afirmatia cu referire la caile comerciale, care intretaiau „teritoriile moldovenesti din stanga Nistrului”. Cele doua mari cai comerciale la care fac referire autorii acestui manual traversau, de fapt, spatiul dintre Prut si Nistru, si nu teritoriul din stanga acestui rau. Primul drum comercial incepea in Lituania si trecea prin Lvov si Colomeia, intra pe teritoriul Basarabiei pe la Hotin si continua de-a lungul malului drept al Nistrului, pana la Tighina si Cetatea Alba. Itinerarul celui de-al doilea drum comercial trecea prin Suceava, Iasi, Lapusna, Tighina si abia dupa aceasta traversa Nistrul, indreptandu-se spre Kiev.
Eronata si exagerata este si afirmatia cu referire la faptul ca „teritoriul moldovenesc din stanga Nistrului a devenit un centru important al relatiilor comerciale cu orasul Caffa din Crimeea si cu orasul Kiev din Ucraina” (p.46). In prima jumatate a secolului al XIX-lea, respectiva regiune era antrenata inca insuficient in circuitul comercial al Novorosiei.
Desfiintarea vamii si carantinei (si nu a vamii Carantin) de la Nistru, in anul 1830, nu a urmarit „protejarea pietei locale” (p.46), ci includerea Basarabiei in spatiul unic economic si comercial al Imperiului rus.
Si aceasta tema, ca si precedenta, analizata in numarul trecut al hebdomadarului „Flux”, contine o sumedenie de informatii false in textele ce insotesc imaginile inserate in cadrul acestui text. Majoritatea covarsitoare a acestor imagini sunt fotografii realizate la inceputul secolului al XX-lea, insa autorii manualului, recurg la minciuna, mentionand ca toate-s din prima jumatate a secolului al XIX-lea.
Si sub aspect metodic, 8 imagini pentru o tema este mult, daca tinem cont ca majoritatea lor sunt prezentate intr-o varianta minuscula, fapt ce complica elevului perceperea informatiei pe care acestea o contin. 

Ion Varta - foto

Exponatele purtand semnatura artistului roman fac parte din colectia de peste 3000 de obiecte a unuia dintre cei mai mari iubitori de arta din Bulgaria, Boian Radev.
Intr-o atmosfera de inalta tinuta artistica, rafinament, bun gust, distinctie si calda prietenie, despre opera, artistul si omul Ion Gheorghiu au vorbit academicianul Svetlin Rusev si unul dintre cei mai mari pictori bulgari, Hristo Stefanov.
Cuvintele au luat locul culorilor, iar cei doi maestri au reusit sa le transmita celor prezenti, la fel de iscusit ca si prin intermediul penelurilor lor, starea de spirit atat de specifica lumii lui Gheorghiu: forta, incredere, optimism, seninatate, candoare, multa lumina, culoare si caldura. La aceasta manifestare au participat artisti plastici, oameni de cultura si arta, ziaristi, elevi si studenti, reprezentanti ai mass-media, diplomati, un numeros public. Expozitia a avut ecou in mass-media locala, ziarele “24 Ceasa” si “Trud” publicand ample materiale despre viata si opera lui Ion Gheorghiu, precum si despre legaturile sale cu Bulgaria, anunta Ambasada Romaniei la Sofia.

foto: lucrare Ion Gheorghiu